Îl cheamă Dragoş, a copilărit într-un oraş frumos şi mic, aşezat exact unde începe Valea Prahovei, cum îi place lui să spună. Este vorba despre Câmpina. Dragoş este unul dintre oamenii care nu au suferit de foame pe timpul lui Ceauşescu, nu a fost nevoit să stea la coadă la lapte, trezit cu noaptea în cap de bunica. De aceea, i-a rămas timp să vadă altfel viaţa.
În 1989 avea 17 ani. Mama lui lucra la alimentară, tatăl era electrician la un complex unde se creşteau pui. "Îţi dai seama că eram boier. Brânză, pui, nes, zahăr fără cartelă. Tata mai primea câte o găină de la serviciu, mai completa şi el, adică fura, de ce să nu recunosc, ne ajungea carnea, chiar mai şi vindea. Aveam mâncare, mai aveam şi bani, nu eram nişte oameni bogaţi, dar aveam suficient", povesteşte Dragoş. Nu este un nostalgic al epocii Ceauşescu.
Mai degrabă un nostalgic al anului 1989 pentru că avea 17 ani, era adolescent şi făcea tot ce îi plăcea. "Pentru că nu stăteam la cozi şi nu duceam grija mâncării, mi-am găsit o altă pasiune: moda din Occident. Eram la curent cu toată muzica, un prieten avea video, vedeam filme, iar pentru ţoale, aşa cum le spuneam noi la hainele de firmă, mergeam la târgul de vechituri din Timişoara.
Acum îmi dau seama cu uşoară tristeţe că, în 1989, chiar în mai, am fost pentru ultima dată la Timişoara cu prietenii mei. Era extrem de obositor. Toată noaptea mergeam cu trenul, cu personalul, ajungeam la târg dimineaţa, făceam cumpărăturile, iar seara din nou pe tren, toată noaptea. Dar merita efortul, crede-mă!" Dragoş îşi aminteşte că la târgul de vechituri de la Timişoara erau cele mai faine ţoale şi încălţări originale, blugi, geci, tricouri. Erau nou-nouţe, veneau sârbii şi le vindeau. Erau şi vechituri, dar nu le băga nimeni în seamă. "Noi mergeam cam o dată-de două ori pe an şi ne făceam plinul, o pereche de blugi meseriaş