Spre deosebire de confraţii lor din Occident, alpiniştii români fac sporturi extreme şi cu bugetele expediţiilor: salvarea e varianta low cost, adică banii de acasă. Zece din cele 14 vârfuri de peste 8.000 de metri ale lumii (aşa-numiţii „optmiari“ din lanţul Himalaya) au fost deja atinse de alpinişti români. Puţini ştiu însă că în afară de riscurile inerente ascensiunii, alpiniştii români (şi, în general, cei din Europa de Est) fac asemenea expediţii cu bu
Spre deosebire de confraţii lor din Occident, alpiniştii români fac sporturi extreme şi cu bugetele expediţiilor: salvarea e varianta low cost, adică banii de acasă.
Zece din cele 14 vârfuri de peste 8.000 de metri ale lumii (aşa-numiţii „optmiari“ din lanţul Himalaya) au fost deja atinse de alpinişti români. Puţini ştiu însă că în afară de riscurile inerente ascensiunii, alpiniştii români (şi, în general, cei din Europa de Est) fac asemenea expediţii cu bugete minuscule.
Bugetul unei expediţii pe un optmiar variază, în funcţie de alegerea alpiniştilor, între 7.000 şi 40.000 de euro. Partea cea mai consistentă o reprezintă onorariile unei agenţii specializate în organizarea de ascensiuni. „La o expediţie în Himalaya nu te duci de capul tău; sunt nişte agenţii de expediţie specializate“, spune alpinistul Marius Gane, membru al primei expediţii integral româneşti pe Everest. „În Nepal nu te acceptă nimeni fără acele agenţii. Acestea îţi vând, pe lângă taxa de vârf care îţi conferă dreptul de a escalada muntele, nişte pachete de servicii, obligatorii prin lege: de exemplu, ofiţerul de legătură, care e reprezentantul guvernului în legătură cu expediţia. El trebuie plătit - salariu şi echipament, plus mâncarea şi deplasarea. La fel şi bucătarul, care e localnic. În pachetul minim de servicii mai intră şi mâncarea, pe tot drumul până la şi în tabăra de bază.“ Taxele de vârf, obligatorii, sunt mari:
