Majoritatea copiilor au prieteni imaginari pe care se bizuie la greu sau alături de care se joacă. Apar atunci când sunt doriţi şi dispar imediat ce devin actori secundari. Prietenii imaginari sunt excelenţi companioni la vârste fragede, dar pot fi şi semne ale unor tulburări psihice. Nici nu s-a crăpat bine de ziuă că Sabina sare din pat şi porneşte în căutarea lui ­Jerry. Se împiedică în pantalonaşi, îşi scapă bluziţa din braţe şi, resemnată, oftează prelung. „Iar a scăpat năzdrăvanul...” Mama ei o întreabă unde se grăbeşte, iar Sabina îi răspunde pe un ton serios că voia să-l prindă de coadă pe şoricelul Jerry pentru că i-a legănat patul şi a trezit-o.

 „Acum a scăpat. S-a strecurat repede pe gaura cheii şi a tulit-o!”, îi spune Sabina mamei motivul pentru care s-a supărat.

Mama ne povesteşte că fetiţa de patru ani şi jumătate îl invocă adesea pe şoricel. „Nu se culcă până nu vede măcar un desen animat cu «Tom şi Jerry». Ştie pe dinafară aproape toate scenele şi de multe ori zice că Jerry se ascunde în rucsacul ei, ca să scape de Tom.

Când nu vrea să poarte şosete, spune că Jerry se ascunde în ele, dar atunci nu-l mai ajută pentru că şoricelul a fost rău şi merită să-şi ia o «săpuneală» de la motan”, ne poveşteşte mămica scenele în care îl prezintă Sabina pe prietenul ei imaginar.

Jerry e prietenul cel bun şi atunci când răstoarnă cafeaua tatălui, dar şi când nu are chef să adoarmă şi trebuie să-i asculte şoricelului insistent planurile de atac împotriva lui Tom.

Cu toate că mama Sabinei consideră că fetiţa ei are o imaginaţie ieşită din comun, aproape trei sferturi dintre copii povestesc celor mari despre prietenii lor fantastici, pe care-i pot vedea şi auzi numai ei. Nu sunt spiriduşi şi nici zâne.

Prietenii care ies din televizor

Majoritatea companionilor de năde