Italia, Spania, Franţa, Canada i-au atras ca un miraj. Aveau, în sfârşit, şansa de a scăpa de o Românie îmbâcsită, cicălitoare, aglomerată şi cam bătrânicioasă pentru gusturile lor, dar şi de cursuri "cam grele". Pentru copiii care au părăsit ţara, plecând în străinătate împreună cu părinţii lor, depărtările s-au dovedit a nu fi decât o fata morgana. Pe vremea când erau în România nu ştiau cum să scape mai abitir de orele de şcoală. După anii petrecuţi pe alte tărâmuri şi învăţând "mai nimic" printre străini, mulţi dintre copiii braşoveni reîntorşi în ţară au ajuns să vină singuri la vechile lor şcoli şi să-şi depună cererea de reînscriere.
În pauze, abia dacă se ridica din bancă pentru a merge la toaletă. S-a întâmplat de câteva ori ca noii colegi să se atingă de ea şi apoi să se şteargă, de parcă "aş fi avut râie sau ciumă". Atunci a ştiut. Copiii aceia niciodată nu-i vor putea înlocui pe colegii pe care îi lăsase acasă. În România. Zi de zi, vreme de două săptămâni a plâns. Pentru ea, parcă venise sfârşitul lumii. Era mică. Clasa a II-a. Şi habar nu avea cum să lege vreo prietenie cu nişte copii care îi spuneau pe limba lor numai lucruri urâte. La început, Andreea nu a ştiut ce înseamnă. Apoi, ajutată de o columbiancă, cea care i-a şi devenit colegă de bancă vreme de trei ani cât a stat în Spania, a aflat că tot cu înjurături fusese primită şi ea. "În România făcusem clasa I. Învăţasem foarte bine. Mătuşa mea, care locuia de mult timp în Spania, mi-a spus că singurul mod în care puteam să le demonstrez ce fel de copil sunt era să învăţ şi să le arăt cât de multe lucruri ştiu. Nu a fost deloc greu. Eram obişnuită să citesc, să scriu. Ei, spaniolii, sunt mult mai leneşi, aşa că la sfârşitul clasei ajunsesem să fiu premiantă. Doamna învăţătoare îmi arăta caietul la colegi şi le dădea exemplu de caligrafie", povesteşte Andreea, îmbujorată. Acum este î