Ma uit acum, dupa 47 de ani, la "tabloul" de la absolvire, o fotografie care s-a pastrat printre "relicvele" mele. "Tabloul", dincolo de figurile, iesite din ceata timpului, ale celor care eram atunci, este induiosator de naiv si de tezist. Spre mijloc de septembrie, calatoream spre Cimpulung. Muscel, nu Moldovenesc, ceea ce parea, cu adevarat, o aventura pentru adolescentul care iesise o singura data - ce-i drept, tocmai in Capitala! - din mirifica (asa mi se parea atunci ) vale a Jijiei. Peste vara, in Iacobeni aparuse "cineva de la Prevederi Sociale", care monitoriza copiii cu dizabilitati si-I indruma spre scoli speciale, unde scolarizarea era gratuita. Am fost supus unui consult medical, de o comisie, si-am fost admis. Cel mai bucuros era tata, nu doar pentru ca, astfel, scapa de povara... financiara pe care o presupunea intretinerea mea la liceu, dar, mai ales, spera ca, urmind o "specialitate", imi voi afla repede un rost, ma voi putea intretine singur. Eu, cind am auzit ce "specialitate" ma astepta - contabilitatea! - am simtit ca mi se face vid in creier. Eram nu chiar slab, "slabut" la matematica, doar geometria, cu proiectiile ei spatiale, imi era, cit de cit, accesibila, se intimpla sa iau vreun 4 (notele, in timpul scolarizarii mele "elementare", erau - dupa model sovietic - de la 1 la 5), altminteri ma scaldam in treiuri... Si aceasta intrucit eram bun (nu stralucit) la materiile umaniste, indeosebi la, desigur, limba romana, iar profesorii tineau, tacit, cont de aptitudinile mele in nuce. Si deodata le vedeam spulberate... "Eu, contabil?!", ma intrebam si il intrebam pe profesorul Dumitru Chiriac, noul director al scolii din Iacobeni, minunat indrumator, cititor si partener de sah, al meu, in anii urmatori. "Nici n-o sa pot termina o astfel de scoala, o sa ramin mereu repetent...". "Nici vorba, ma incuraja el. Acolo n-o sa faci matematici superioare, c