O nouă bombă atomică pune în pericol omenirea: verbiajul.Spectacolul „Cântăreaţa cheală“, al Teatrului German de Stat Timişoara, se înscrie în categoria teatrului „relaxat“ pe care îl face regizorul Alexandru Dabija. Şi este încă un motiv, pentru oricine, să nu rateze vreo piesă montată de acest regizor rafinat, ajuns la o maturitate care îi permite să-şi aleagă întotdeauna cele mai dificile texte şi să le ducă la bun sfârşit.
Deşi în piesa lui Eugène Ionesco, dialogurile nu au vreo noimă, regia reuşeşte să fie coerentă cu ţintele pe care le urmăreşte. Introduce ordine în haos, prin sensul pe care îl dă atitudinii corporale a personajelor. Îi face pe actori să meargă împotriva curentului, în această piesă absurdă, fără acţiune, în care doar mişcarea corpurilor în spaţiu îşi păstrează logica.
Deşi spun lucruri şocant de iraţionale, personajele se mişcă firesc şi transmit prin limbajul trupului mesajele unei discuţii obişnuite. Dabija modelează acţiunea în sufrageria soţilor Smith.
De la meniul zilei, la medicul perfect, care ar trebui să moară împreună cu pacientul, dacă nu reuşeşte să-l salveze (ca un căpitan care dispare o dată cu nava), până la Bobby Watson, cel mai frumos cadavru al Marii Britanii, soţii Smith vorbesc fără să-şi spună nimic, într-o atmosferă de plictis virulent.
Monotonia este dinamitată de vizita soţilor Martin, iar Alexandru Dabija începe să construiască multe puncte culminante din carnea textului. Doamna Martin (Isolde Cobeţ) coagulează foarte abil suspansul, atunci când spune cum a întâlnit pe stradă un om aplecat să-şi lege şireturile de la pantofi. La fel de palpitantă este şi povestea „Guturaiul“, rostită de căpitanul de pompieri (Boris Gaza).
După ce desenează vocal un stufos arbore genealogic, invocând zeci de relaţii de rudenie sau prietenie, căpitanul oferă şi cheia a
