La comentariile de la postarile precedente despre “Reconstructia dreptei” revine ideea efortului intelectual oarecum inutil, in conditiile in care partidele in masura care sa internalizeze gindirea de dreapta sint departe de a dori – dupa cum o semnaleaza si faptelor lor – asa ceva.
Iata o replica bine construita si de tinut minte a lui Dragos Paul Aligica, unul dintre cartii asupra careia mi-a facut placere sa insist aici:
Am fost întrebaţi: cum putem să punem în practică proiectul pentru România, când cetăţeanul se află sub nivelul proiectului? Cum poţi să faci proiecte, cum poţi să faci construcţie, în momentul în care calitatea culturală sau calitatea umană este de aşa natură încât poate să submineze însăşi natura proiectului? Cum poţi să lucrezi cu materialul clientului? E o chestiune foarte practică, dar care poate fi reformulată foarte simplu în termeni de istorie intelectuală sau de istorie politică a României. Este aceeaşi dispută pe care o avem de la mijlocul secolului XIX, dezbaterea despre formă şi fond. Avem anumite forme instituţionale pe care vrem să le implantăm pe un anumit fond. Cum răspundem la această provocare? Până acum câţiva ani, aveam impresia că am găsit instrumentele instituţionale sau de politici publice într-o mişcare intelectuală occidentală care s-a numit noul instituţionalism.
Ea spunea lucrul următor: bucuraţi-vă, am putut să identificăm, prin analize atât teoretice, cât şi empirice, mecanismele principale prin care putem să afectăm procesele sociale, economice şi politice ale unei societăţi. Mai mult, suntem în situaţia de a avea formulele economice, de eficienţă economică şi politică prin care putem defini stări optimale ale sistemelor sociale. A fost un moment foarte interesant, care a coincis cumva cu tranziţia de la sistemele socialiste în Estul Europei către sistemele societăţii deschise: capitalism şi democ