Portarul-emblemă al Naţionalei feminine de handbal îşi aminteşte, de fiecare dată când vine în oraşul natal Piatra Neamţ, cum s-a apucat de acest sport

Luminiţa Huţupan-Dinu redescoperă oraşul în care a copilărit de fiecare dată când vine la Piatra Neamţ. Nu uită

să-şi viziteze rudele pe care le-a lăsat când a plecat să facă performanţă. Părinţii nu mai sunt, dar sunt fraţii şi verişoara Luminiţa Ciocârlan, care i-a îndrumat primii paşi către handbal.

Juca fotbal cu băieţii

Pentru că sunt rare şi scurte, revederile sunt trăite la intensitate şi devin prilej de povestit amintiri din copilărie. „De mică nu mi-a plăcut să mă joc cu păpuşile. Cu patru fraţi şi o soră, mă jucam în spatele blocului şi nu mă feream să mă bag la fotbal cu băieţii. Eram o băieţoaică înrăită, căreia nu-i plăcea să piardă”, povesteşte Luminiţa.

„Eram antrenoare la Clubul Sportiv Roman, iar Luminiţa era la Clubul Sportiv Şcolar Piatra Neamţ şi se întâmpla să fim adversare. Îmi crea foarte multe probleme în meciurile directe”, explică Luminiţa Ciocârlan. Luminiţa Huţupan-Dinu îşi aminteşte şi acum de condiţiile de joc din vremea junioratului: „Jucam pe un teren de bitum şi eram mai mereu cu genunchii zdreliţi”.

Zborul spre performanţă

Confruntările cu verişoara, care era antrenoare la clubul din Roman erau speciale. „La un meci, când eram adversare, mi-a spus la pauză «Mai lasă-mi şi mie un gol». Eu aveam însă ambiţia să prind fiecare minge, să nu râdă de mine adversarele”, spune amuzată Huţupan. Sfătuită de profesorul Alexandru Mengoni, Luminiţa Huţupan pleacă în 1998 la Râmnicu Vâlcea, unde începe ascensiunea în cariera sportivă.

„Atunci aveam la Piatra Neamţ o echipă tânără, de valoare, dar performanţele veneau mai târziu. Nu avea rost să rămână la o echipă în formare”, spune Ciocârlan. Oltchim, Krim Ljubljana, Kometal Skopjie