Din orice azimut fotbalistic ai privi, lucrurile se văd la fel: Dinamo pare un club lovit de blestem. Blestemul Ligii Campionilor. Sau, mai exact, blestemul de a nu ajunge niciodată în Liga Campionilor. Dacă am trăi prin Haiti şi ne-am rândui viaţa după practicile voodoo, ne-am mulţumi cu toţii să punem eşecurile în serie ale dinamoviştilor pe seama blestemelor vrăjmaşe, a păpuşilor asasine şi a sângelui de cocoş. Dar cum Caraibii sunt departe de noi, ne vom mulţumi să căutăm explicaţii ceva mai raţionale.
Dinamo n-a ajuns niciodată în grupele Ligii Campionilor, în cei 18 ani de existenţă ai acestei competiţii, pentru că n-a meritat să ajungă acolo. În vorbe, başkanii clubului se pregătesc non-stop pentru Liga Campionilor. În realitate, ei fac tot posibilul să înregistreze eşec după eşec. S-ar putea spune chiar că-şi pregătesc temeinic rateurile europene.
În anii ’90, Vasile Ianul şi generalii din jurul său au făcut praf zestrea fotbalistică lăsată de Mircea Lucescu. Şi-au îngrăşat conturile, şi-au ridicat vile, şi-au furajat afaceri, dar în urma lor au lăsat un club care arăta mai rău decât după un bombardament atomic.
„Era generalilor” a fost urmată de „era capitaliştilor de tranziţie”. Al doilea val de lăcuste! Zeci de jucători vânduţi cu milioane de dolari au fost înregistraţi în contabilitate la preţ de câini maidanezi. Contractele la export au fost castrate de câte un zerou, iar afacerile acţionarilor s-au îngrăşat din osânza astfel rezultată. Amănunte la DNA, unde domnii Borcea-Neţoiu-Becali Brothers au devenit de-ai casei.
De câţiva ani, acţionarii au schimbat tactica: chiar vor în Ligă! Şi cum să nu vrea, când îi aşteaptă un purcoi de bani, iar haiduciile de altădată înseamnă puşcărie curată?! Dar muzica aceea plăcută – imnul Champions League – continuă s-o asculte doar dacă se încumetă cei din Ghencea,
