La mijlocul anilor ’90, inainte de a ajunge la textele lui Roland Barthes, citeam exercitiile confesive ale unor critici romani (Nicolae Manolescu si Eugen Simion), care acceptau provocarea marelui teoretician francez si faceau o lista a lucrurilor pe care le agreau sau a celor care, dimpotriva, ii agasau. Fireste ca persoana mea nu poate starni nimanui interes, dar, daca ridic si eu manusa, o fac pentru ca mereu m-au incitat aceste minore confesiuni ale scriitorilor si nu numai.
Nu imi pot explica de ce savurez de cate ori am ocazia topurile, preferintele persoanelor care au posibilitatea sa le dea in vileag. Nu e voyeurism, e mai curand credinta ca personalitatea unui om se poate deslusi si din acumularea lucrurilor aparent anodine. si totusi, preferintele, nu numai culturale, ci si culinare sau de orice alt soi, ne definesc poate mai bine decat o poate face scrisul nostru. Zilele trecute, o distinsa (si gratioasa, ma grabesc sa adaug) doamna de la TVR Iasi incerca sa smulga ceva de la „criticul literar" Bogdan Cretu. Or, i-am spus, ipostaza aceasta de critic nu ma reprezinta decat in mica proportie. Intamplarea face ca imi place de mic sa citesc si, de la o vreme, cred ca merita sa impartasesc si altora impresiile mele de lectura. Atata tot, nu-mi atribui nici un alt merit, nu am, sincer, ambitii, orgolii, nu am gustul puterii, nu ma intereseaza avantajele posibile, nu raman, ce e drept, impasibil nici la dezavantajele acestei meserii. Deunazi un scriitor cunoscut imi reprosa ca, desi am vorbit, la o intalnire cu cititorii, oarecum protocolar despre romanul sau, in cronica pe care am scris-o m-am pronuntat destul de apasat in defavoarea sa. Am sesizat, altfel spus, punctele slabe ale cartii. Cand scriu am responsabilitate, sunt obligat sa trec peste orice si sa spun cat mai limpede adevarul meu. O vreme m-am gandit sa renunt la critica de i