Săptămâna aceasta, decesul unui general a captat instantaneu atenţia opiniei publice interne, aşa cum nu s-a întâmplat cu reuniunea derulată după tipicuri conservatoare a reprezentanţilor asociaţiei rezerviştilor militari.

Şi ce n-a reuşit explicit evenimentul gândit parcă pentru calmarea nemulţumirilor zecilor de mii de cadre militare în rezervă şi în retragere, s-a realizat implicit la înmormântarea generalului Ioan Geoană, tatăl candidatului cu acelaşi nume la Preşedinţia României. Mai precis - reflecţia liberă la condiţia actuală, de "preş public", a celor care şi-au dedicat cariera apărării naţionale.

Când ne moare un părinte, lumea o privim cu alţi ochi. Rememorăm bucuriile pe care ni le-a făcut, întâmplările care ne-au unit destinele şi reproşurile că nu totdeauna am avut răbdarea necesară pentru a înţelege durerile sale ascunse. Apoi, o bună bucată de vreme rămânem departe de tot ceea ce, până mai ieri, ne motiva să fim performanţi, utili, parte a unei comunităţi în care şi vocea noastră parcă mai conta.

Când cineva ne ucide lent o speranţă, aşteptăm un semnal de la cei care au sau vor avea puterea de a schimba o stare de fapt deplorabilă. Până atunci suntem anesteziaţi cu imagini desuete ale unui prezidiu "democratizat" formal, prin careul de mese amplasate ca la conferinţele internaţionale. Apoi rămânem stupefiaţi de alocuţiuni rostite doar pentru a semnala că undeva cineva se preocupă de rezolvarea unor solicitări legitime.

Însă câtă naivitate poate să aibă cel care afirmă în faţa unor generali şi ofiţeri cu experienţă că este recunoscut efortul făcut de militarii în rezervă şi retragere pentru modernizarea Armatei Naţionale?... Serios? Cumva cei vizaţi aşteptau cuminţei doar mângâierea paternă pe creştetul încărunţit de alte inepţii politice?

Acelaşi oficial solicita rezerviştilor sprijin pen