De Ziua Copilului, ministrul Sănătăţii, Ion Bazac, a semnat un ordin prin care se implementează în sistemul de sănătate ghiduri unitare de investigare şi terapie pentru zece dintre cele mai frecvente patologii (afecţiuni cerebrovasculare, cardiopatie ischemică, infarct miocardic, hipertensiune arterială, boli pulmonare cronice, cancer de col, cancer de sân, cancer de prostată, cancer de colon şi diabet zaharat). Teoretic, astfel de ghiduri urmăresc standardizarea diagnosticului şi tratamentului acestor boli conform unor algoritmi, în orice colţ al ţării, fie că este vorba de Petroşani, Iaşi sau Bucureşti.

“Vorbim de fapt despre creşterea şi extinderea calităţii actului medical în întreg sistemul de sănătate, despre aducerea terapiilor moderne în toate spitalele şi cabinetele medicale din România”, declara ministrul.

O iniţiativă lăudabilă - aplicată şi ca urmare a unei recomandări a Consiliului Europei ratificată de guvernul român - care însă riscă să eşueze în practică. Pentru că aplicarea „terapiilor moderne“ în spitalele în care mijloacele elementare de diagnostic şi tratament sunt vechi de zeci de ani, sunt defecte sau lipsesc cu desăvârşire, rămâne o himeră.

Ce ghiduri aplici ca medic atunci când în farmacia spitalului nu mai există nici măcar un algocalmin? Sau dacă din tavanul sălilor de operaţie cad bucăţi de tencuială ori atunci când banalul aparat pentru efectuarea unei electrocardiograme este defect de mult? Aplici cel mult sfaturi din ghidurile pentru medicina de război, mult mai aproape de realitatea existentă în spitalele româneşti. Şi pentru că un algoritm al imposibilităţii de a diagnostica şi trata ca la carte bolile enumerate anterior nu există, poate că ministerul ar trebui să întocmească şi câteva ghiduri de neputinţă.