O linişte izbăvitoare se aşterne, la fiecare început de iunie, pe mii de dreptunghiuri verzi­ din toată Europa. Marile sanctuare ale fotbalului, părăsite de idoli şi de armatele lor de adulatori, dar şi micile terenuri comunale pe care cresc în voie florile de „Ochiul-Boului” respiră aerul straniu al zilelor în care nu se întâmplă nimic. Fără oameni, fără zgomot, fără lacrimi şi extaz, iarba pe care s-au petrecut nenumărate fapte măreţe, dar şi destule lucruri ruşinoase, creşte în tihnă, în aşteptarea unei noi epopei a victoriei şi a înfrângerii. Fotbalul ia vacanţă.

Fiecare vară înseamnă capătul unui an plin de fotbal în care miliarde de oameni şi-au pus rămăşag speranţele, prietenia, banii, căsnicia sau viaţa sub imperiul acestui drog, mai puternic şi mai răspândit decât orice stupefiant. Mulţi savurează acum gustul succesului, în timp ce alţii rămân cu o gaură în suflet, dominaţi de sentimentul ratării.

Şi să nu-i uităm pe cei pentru care lucrurile au decurs pe făgaşul normal, ca o viaţă obişnuită, fără salturi memorabile şi fără momente de prăbuşire. O simplă minge i-a chinuit pe toţi în fiecare sâmbătă sau duminică! Fluierul final al campionatului le redă weekendurile libere entuziaştilor care au dârdâit de frig pe stadion, obsedaţilor care n-au mai putut dormi noaptea după o bară blestemată sau după un arbitraj infect, maniacilor care au disecat sute de statistici.

Vine vacanţa, dar virusul invincibil nu piere. El supravieţuieşte în paginile ziarelor şi pe internet, acolo unde bursa transferurilor fluctuează precum indicele Down Jones. Fotbalul o ia, de fapt, de la capăt. Şi odată cu el, miliarde de oameni care nu-i pot fi indiferenţi.