În epoca Renaşterii, o dată cu proliferarea tratatelor despre perspectivă, s-a generalizat preocuparea legată de cele cinci corpuri solide regulate. Ele au devenit omniprezente în orice fel de cercetări legate de geometrie, de arhitectură, de astronomie etc.
La bătrâneţe, renumitul pictor Pierro della Francesca (1415-1492) şi autor al unor lucrări de matematici, rămase în manuscris, a colaborat cu mai tânărul Fra Luca Bartolomeo de Pacioli (1445-1517), călugăr franciscan, matematician şi teolog, considerat părintele contabilităţii. Acesta, inspirându-se din opera matematică inedită a bătrânului pictor, a publicat mai multe cărţi, printre care "Summa de arithmetica, geometrica, proportione et proportionalita" (1494), o adevărată enciclopedie de matematici, şi celebra "De divina proportione", scrisă la Milano, între 1496 şi 1498, dar tipărită abia în 1509, la Veneţia, având ca iconografie figuri desenate de Leonardo da Vinci.
Manuscris. În aceasta din urmă, Luca Pacioli a reunit de fapt mai multe scrieri, partea principală fiind dedicată proprietăţilor proporţiei legate de "numărul de aur", - = 1,618, urmată de un scurt tratat de arhitectură, de o suită de planşe cu traseul literelor alfabetului şi, în sfârşit, de un compendiu intitulat "Libellus in tres partiales tractatus divisus", cuprinzând o serie de exerciţii privind cele cinci poliedre regulate. Deşi noţiunea juridică de plagiat s-a conturat abia în zilele noastre, din cauza asemănării dintre acest Libellus şi o lucrare rămasă de la Pierro della Francesca, intitulată "De quinque corporibus regularibus", Giorgio Vasari (1511-1574) n-a ezitat să-l învinuiască pe Luca Pacioli că şi-ar fi însuşit datele din acest manuscris (din nefericire, acuza aceasta, probabil îndreptăţită, chiar dacă în epoca aceea proprietatea auctorială era vagă, s-a extins asupra întregii cărţi a lui Luca Paci
