Plecat de la redacţie, de la Casa Scînteii, trecusem de Piaţa Aviatorilor, intrasem pe Dorobanţi şi respiram uşurat: în folclorul urban de acum 20 de ani se susţinea că plutonierii şi sergenţii de circulaţie de la Aviatorilor sunt în realitate colonei şi maiori deghizaţi în grade mici.
Şi pe cine se puteau descărca ei de probabil enorma presiune a trecerii cotidiene spre şi dinspre Primăverii a alaiului oficial, dacă nu pe vreun prăpădit de şofer care le cădea în gheare cine ştie cum şi de ce?! Că se luau şi după înfăţişare pentru a te opri, nu mă îndoiam. Cu mutra mea bărboasă eram o potenţială bună pradă; dacă miliţienii de la Circulaţie mă opreau şi-mi cereau actele, mai întâi la buletin se uitau, să verifice dacă am ori ba poză cu barbă. De aceea, când treceam cu maşina prin Piaţa Aviatorilor aveam senzaţia că traversez o zonă de riscuri extreme. Respiram eu uşurat, dar mă pripeam. Ajuns cam prin dreptul Televiziunii, aud un şuierat de ţignal şi văd un miliţian care-mi făcea cunoscutul semn imperativ să opresc şi să trag pe dreapta.
Semnalizez regulamentar şi opresc, fatalitate!, ce mai puteam face? Agentul porneşte spre mine, eu cobor geamul de la portieră şi scot actele să le am pregătite. Ajunge, i le-ntind fără să mai aştept să le ceară, dar nu le ia. Pare foarte vesel, "semn rău!", îmi zic, şi cuget superstiţios, băbeşte, "miliţian bine dispus dacă vezi, necaz mare vei avea!". El trage însă un salut exuberant: "- Să trăiţi! Am mai compus trei!" Cum?! Ce zice ăsta?! Îmi pare că halucinez, încerc să mă dumiresc. N-apuc, miliţianul cel vivace a şi scos din taşcă nişte foi de hârtie şi a început să-mi citească. Îmi citeşte poezii. Poezii patriotice.
Stă aplecat spre portieră şi citeşte emoţionat, cu intonaţie, foarte sentimental. Şi versurile sunt sentimentale. E multă iubire în ele, iubire de patrie, iubire
