Presa franceză din pragul alegerilor europene vine cu un al doilea exemplu de eurooptimism: toate partidele se bat pentru un loc în Parlamentul de la Strasbourg. Unde ar fi cei aproape 80% din românii care, înainte de aderarea la UE, votau pentru? Pe la mijlocul anilor ’90, întâlnindu-i pe liderii de partide români, doamna Cathrine Lalumière a făcut remarca puţintel ironică: „România e singura ţară sută la sută proeuropeană, de vreme ce, de la extrema stângă la extrema dreaptă, toate partidele visează intrarea ţării în U.E.“

Presa franceză din pragul alegerilor europene vine cu un al doilea exemplu de eurooptimism: toate partidele se bat pentru un loc în Parlamentul de la Strasbourg. Printre aproape sigurii parlamentari europeni din partea Franţei se numără Daniel Cohn-Bendit. Poreclit Dany cel Roşu, el era simbolul revoltaţilor din 1968. Sartre îi săruta mâna. Nicio instituţie naţională sau europeană nu scăpa contestaţiei junelui furios. Modelul lui politic era Mao.

Ca şi al altora care se străduiesc, după 40 de ani, să ne explice de ce şi-au făcut icoană din sinistrul personaj. O biografie de peste 1.000 de pagini, recent apărută şi în franceză, a dictatorului chinez de ieri nu reuşeşte să pună sare pe rănile prea bine vindecate ale sexagenarilor îmburgheziţi de azi. În ce-l priveşte, Dany cel Roşu a tras spre verdele ecologist, creditat cu 10% şanse ca a patra formaţiune din Franţa, şi priveşte spre Europa ca spre a doua lui patrie-mumă.

Din estul fost comunist vin alte semnale, opuse. Participarea la alegeri a românilor, cehilor, polonezilor sau maghiarilor nu pare a reflecta niciun entuziasm. Unde ar fi cei aproape 80% din românii care, înainte de aderarea la UE, votau pentru? O unguroaică, gospodină şi consilieră locală, declară unui jurnalist străin că ţara ei aşteaptă mai mult de la U.E. Şi se întreba pe jumătate reto