Cum, deja, la nivelul anilor ‘80, nu mai ramasese aproape nimic de nationalizat sau insusit de catre stat, constructorii socialismului s-au gandit, probabil, sa extinda controlul ideologic dincolo de barierele acestei vieti. In urma unor astfel de initiative s-a nascut, in mai 1983, "Regulamentul edilitar privind gestionarea cimitirelor din Timisoara", pastrat, pentru posteritate, in arhivele fostului Comitet Judetean al P.C.R.
Cetateanul nu are nimic
Chiar si intr-un nesemnificativ regulament edilitar, de folosinta municipala, ideologii fostului sistem tineau sa-i aminteasca cetateanului axioma conform careia nu poseda nimic in proprietate, fiind un vremelnic utilizator al bunurilor statului. Chiar si cand venea vorba de locul de veci. "Locurile de inhumare din cimitirele aflate in administrarea biroului executiv al Consiliului Popular vor putea fi atribuite numai in folosinta - la cererea cetatenilor - in conditiile stabilite prin prezentul regulament", preciza, autoritar, respectivul document.
Pentru Municipalitate, reprezentanta, in speta, a statului socialist, nici chiar locul etern de odihna nu era, de fapt, vesnic, avand mai mult sau mai putin o tenta de concesiune. Iar cetatenii nu puteau abuza din timpul vietii de locurile de veci, dupa cum se preciza in urmatorul paragraf din regulamentul edilitar : "Locurile de inhumare vor putea fi atribuite in folosinta numai dupa decesul unei persoane, pe durata de 7 ani sau 25 ani, cu posibilitatea de prelungire a acestei ultime perioade". Astfel, ca totul sa fie corect, din punct de vedere al gestionarii patrimoniului statului, chiar si moartea trebuia programata, macar la un nivel aproximativ, pentru ca unde e lege nu e tocmeala : "Ultima inhumare pe locurile atribuite in folosinta pe durata de 25 ani se va putea face cu cel putin 7 ani inainte de expirarea acestei durate, cu exceptia cazurilor