În aceşti zece ani s-a întâmplat însă ceva: sistemul bancar a scăpat de stat, a fost privatizat şi, înainte de asta, asanat. Acum, aceste realizări sunt văzute mai degrabă ca slăbiciuni. Privatizarea masivă a sistemului bancar şi consistenţa capitalului străin sunt văzute cu regret. Auzim mereu că ar fi fost „bine“ să avem mai multe bănci româneşti, mai ales de stat, pentru a putea avea un cuvânt de spus în economie. Care este acest cuvânt niciun politician nu a rostit prea ferm, ani de zile. Acum prinde contur într-o formă soft, destul de populistă pentru a putea fi larg acceptată: „dobânzi scăzute“. Aproape că nu mai auzim şi virtuţile transformării sistemului bancar: lipsa creditelor neperformante, a creditelor preferenţiale şi resursele financiare care au fost puse la dispoziţia economiei româneşti. Sigur, preţul acestora este o altă chestiune, dar economia anilor 2000 s-a bazat pe bănci. Şi cam atât. Din această perspectivă, parteneriatul moral realizat între statul român şi bănci, în momentul privatizării, şi care, dincolo de contractul de privatizare în sine, presupunea implicarea în creditare şi dezvoltarea economiei, dincolo de banii mai mulţi sau mai puţini luaţi pe bănci, a fost respectat. Până acum.

Tunurile (şi taxele) pe bănci

Şi-au respectat băncile angajamentul nescris de a credita chiar şi atunci când Banca Naţională încerca prin toate mijloacele să tempereze ritmul creditării? Şi în fond, pe cine proteja Banca Naţională în acele momente? Băncile să nu se avânte în creditele riscante, pe de o parte, dar, pe de altă parte şi, mai ales, economia, pentru a nu accentua şi mai mult puseele inflaţioniste şi aşa aprinse. Obsesia de a controla creditarea în valută, aproximativ jumătate din totalul creditării şi sub nivelul din alte ţări, a fost considerată un succes, iar modul ferm în care BNR a atenuat riscurile a fost foarte apreciat mai ale