Dacă ne uităm atent în raftul istoriei literare de după 1989, vedem că Aghiuţă nu-i chiar aşa de negru în materie precum îi place fatalismului nostru să vitupereze. Sursa: Sorin Antonescu
Nu doar DSR-ul şi DGLR-ul, ci şi Marta Petreu şi Ion Vartic despre Cioran. Nu doar Dicţionarul cronologic al romanului românesc, Dicţionarul analitic de opere literare sau Enciclopedia exilului literar românesc, dar şi Florin Ţurcanu despre Mircea Eliade. Alături de „Istoriile” lui Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Marian Popa, Cornel Ungureanu ş.a., avem cărţile lui Eugen Simion despre literatura confesivă, George Ardeleanu despre N. Steinhardt, Dora Mezdrea cu Nae Ionescu, Paul Cernat cu avangardismul, Ilina Grigori şi Iulian Costache despre Eminescu... şi încă altele.
Încet, încet - bătrâneşte, opintit, aşa cum şade bine tradiţiei noastre - se schimbă apa în acvariu.
O astfel de aplicaţie asupra lumii caragialiene este „Dicţionarul subiectiv al personajelor lui I. L. Caragiale (A-Z)”, de Gelu Negrea. Autorul e doljean, are 64 de ani, este absolvent de filologie (1969), ziaristică (1981) şi regie de teatru (2004), a făcut gazetărie înainte de 1989 (nu ni se specifică gazetele), acum este secretar de redacţie la „Luceafărul de dimineaţă”. A debutat editorial cu un „Anti-Caragiale” în 2001, urmat de o carte despre Marin Preda, 2003. Primul volum al dicţionarului de faţă a apărut în 2004, dar abia acum avem rotundul.
Un rotund incitant şi discutabil cât cuprinde, dar de o evidentă utilitate. Sigur, alegându-şi (oarecum paradoxal) calificativul „subiectiv” pentru un dicţionar, autorul îi va contraria pe istoricii literari formaţi în tradiţia Şerban Cioculescu, Z. Ornea, Mircea Zaciu. Verva ludică, limbajul adeseori debutonat, de agasantă familiaritate, luarea în răspăr a secularei tradiţii exegetice caragialiene, de la Maiorescu la
