Neaşteptată a fost disputa generată de vizitele-fulger ale actualului şef al statului la contingentele forţei expediţionare româneşti dislocate în teatrele de operaţii din Irak şi Afga-nistan. Preşedintele Senatului României afirma că "Băsescu nici măcar nu s-a consultat cu CSAT sau cu Parlamentul când a făcut anunţul de retragere a trupelor din Irak".
Nu cumva aşa s-a întâmplat şi în 2003, când SUA, ca partener strategic, preţuind angajamentul subunităţilor româneşti trimise la Kandahar şi Kabul, ne-a invitat să fim parte a forţelor Coaliţiei, care acţiona deja pe teritoriul irakian?
Astfel, atât introducerea unor trupe româneşti în sud-estul Irakului, cât şi retragerea lor succesivă au fost elemente ale unei strategii gândite la Washington D.C., comunicată laconic la Bagdad şi însuşită inteligent la Bucureşti, indiferent de numele actorilor politici de prim-plan, de ieri şi de azi.
Chiar dacă periplul prezidenţial prin cele două teatre de operaţii a fost mediatizat de o manieră parcă demnă de propaganda altei epoci, drama lui Traian Băsescu este cu totul alta. Ştie precis că starea de spirit reală a trupelor române din ţară şi de peste hotare este acum una de nemulţumire puternică. Sunt 75.000 de profesionişti militari oripilaţi de declaraţii impardonabile, de măsuri şi intenţii ale actualilor decidenţi vizând remuneraţia celor din Armată.
"Ajustată" deja substanţial. De altfel, între momentul memorabil de la debutul mandatului său, când şeful statului îi vizita pe militari purtând ca şi ei ţinuta de deşert, fiind înconjurat atunci cu simpatie, şi acela al vizitelor actuale, efectuate în costum negru (în consens cu ceea ce vedeau cei aliniaţi în faţa ochilor!), este o distanţă notabilă.
Nici decorarea Drapelului de Luptă, nici evocarea memoriei unor eroi căzuţi la datorie, nici conferirea unor ordine,
