Îl iubeşte pentru că în fiecare moment al destinului său uman şi literar a fost el însuşi: mâine se împlinesc 120 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Ioana Vasiloiu, doctor cercetător ştiinţific la Muzeul Naţional al Literaturii Române, profesor de Limba română pentru străini în cadrul cursurilor ICR a publicat de curând volumul "Receptarea critică a lui Eminescu până la 1930"...† Jurnalul Naţional: Când v-aţi apropiat de literatură? Când aţi simţit că destinul dumneavoastră înseamnă... meseria de profesor sau cea de scriitor?
Ioana Vasiloiu: De literatură m-am apropiat la vârsta de 7 ani când am citit primul roman - era un roman de dragoste, de 300 de pagini. Se numea "Bună dimineaţa, iubire", l-am zărit în bibliotecă şi l-am ales întâmplător. Apoi, la îndemnul mamei mele, am început să citesc Stendhal, Thomas Mann, Dostoievski, Tolstoi, Thomas Hardy, surorile Brontë etc.
În clasa a V-a citisem toate cărţile din biblioteca părinţilor mei, care nu era foarte mare, dar conţinea tomurile clasice din literatura universală. Mi-aduc aminte de vacanţele de vară petrecute la Buhuşi dedicate lecturii. Citeam la întâmplare de dimineaţa până seara, aveam caieţele pe care-mi notam cuvintele pe care nu le cunoşteam, numele personajelor, pasaje care mă impresionu în mod deosebit...
Aveam o prietenă, Ana-Maria, cu care mă luam la întrecere. Cine a citit cele mai multe romane într-o vară? Fiecare avea lista ei. Mi-e cumplit de dor de acei ani! Am simţit că destinul meu înseamnă meseria de profesor în clasa a V-a, când am început să învăţ limba franceză. Am ştiut atunci că vreau să urmez română-franceză şi că trebuie să fiu profesor.
Ţin minte că l-am rugat pe tatăl meu să-mi cumpere o tablă (aveam 10 ani). Zilnic scriam pe ea şi ţineam discursuri în faţa păpuşilor, ursuleţilor aşezaţi cuminţi pe pătuţul meu din faţa tablei. Aveam şi un băţ cu ca
