Mircea Mihăieş: „O Românie care-i trimite la Bruxelles pe Severin (un intrigant iresponsabil, pescuind în toate apele tulburi), pe Norica Nicolai (o etatistă viscerală), pe Vadim şi Becali (fără calificative) n-are de ce să se mire că e de râsul lumii”.

În alţi ani, parcă ne agitam mai mult, ne enervam, dădeam vina pe soartă, pe comunism, pe geopolitică, pe indiferenţa populaţiei adormite, pe bătrâni, motociclişti, inconştienţă şi nesimţire. De data aceasta, lucrurile au fost atât de limpezi, încât adevărul s-a impus de la sine: ăştia suntem, asta putem.

După scurtul zvâcnet civic din 1990, am recăzut în letargia multiseculară şi muţenia bleagă pe care ni le-au ştanţat în ADN cine-a vrut şi cine n-a vrut: de la popoarele migratoare la fanarioţi, comunişti şi Iliescu. Nu dăm o ceapă degerată pe propria noastră viaţă, iar acest lucru se simte imediat.

Am nutrit iluzia că pe lângă românul abulic, obişnuit să fure ca să-şi poată plăti tradiţionala cinzeacă, s-a ivit şi o altă categorie, numeroasă şi ea: a insului întreprinzător, pregătit să ia cu asalt Europa, America şi restul planetei. E adevărat: foarte mulţi concetăţeni de-ai noştri au început să-şi facă un rost în lume.

Dar încă mai mulţi au reuşit performanţa de-a arăta planetei partea monstruoasă a identităţii valahe. Cerşetoria, violurile, furturile sunt, de-acum, embleme după care-l recunoşti pe român pe orice meridian şi pe orice paralelă s-ar afla.

Poţi tu să fii o combinaţie de Einstein şi Papa Ioan Paul al II-lea, dar în clipa când spui că vii din România, totul se năruie: zâmbetul până atunci amabil se transformă în grimasă, dialogul însufleţit se metamorfozează în replici monosilabice, amabilitatea naturală devine instantaneu ostilitate, politeţea - aroganţă.

Ar fi uşor - şi ne convine - să explicăm năpasta prin teoria conspira