Prea mulţi avocaţi şi filosofi, prea puţini chelneri şi tinichigii. Acesta este verdictul prezidenţial asupra sistemului de învăţământ şi a decalajului dintre acesta şi nevoile economiei - sau a ce a mai rămas din ea.

Dincolo de tonul oarecum suburban pe care-l are declaraţia dlui Traian Băsescu, ea reuşeşte să contureze în mintea publicului o imagine sim plă, poate prea simplă, în legătură cu una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă România acum. Dincolo de acest merit comunicaţional însă, afirmaţia şefului statului lasă mult de dorit prin omisiunile pe care le conţine.

Decalajul dintre nevoile economiei şi genul de absolvenţi pe care îi produce învăţământul românesc constituie orice, numai o noutate nu. În ritualul anual al tânguielilor politice pe tema educaţiei, subiectul acestui decalaj ocupă un loc de frunte. Angajatorii privaţi au obosit atrăgând atenţia asupra pregătirii inadecvate a absolvenţilor de liceu şi de facultate din România. Penuria de resurse umane este unul dintre motivele majore ale proastei funcţionări a administraţiei.

La situaţia actuală s-a ajuns după un proces de lungă durată. Cauzele sale sunt atât politice, cât şi culturale.

Pe plan politic, avem de-a face, încă o dată, cu o cultură pompieristică în care urgentul ia de cele mai multe ori locul importantului şi în care fuga de la o minicriză la alta nu lasă loc reflecţiei şi planificărilor pe termen lung. Rezultatele schimbărilor în sistemul educaţional nu pot avea efecte vizibile în piaţa muncii decât după mult mai mulţi ani decât conţine un mandat politic. În acelaşi fel în care România nu are politici economice pe termen lung, ea nu are nicio strategie a educaţiei pe termen lung, în care să se prevadă posibile direcţii ale economiei şi să se aibă în vedere reforme ale învăţământului în funcţie de aceste scenarii.