Când treci pe lângă tei, n-ai cum să nu schimbi ceva.
Că-ţi modifici gândul, că-ţi înşurubezi capul în poziţia „nasul spre flori”, că începi să povesteşti cum ai adunat tu într-o vară tei şi ce urmări palpitante au decurs de-aici sau că începi să reciţi din Eminescu, ceva se schimbă. Am verificat asta.
Cu oricine m-am nimerit trecând pe sub copăceii parfumaţi, aceleaşi reacţii: gura desenată în sus a zâmbet, chef de povestit, uşoare nostalgii, atins crengile spre a mirosi îndeaproape, e ca-ntr-un film cehesc cu vrăjitori şi neapărat cu Arabela. Eşti prins într-o discuţie poate sau absorbit de gânduri, treci pe sub copac şi la ieşire eşti altfel, vorbeşti altceva, ai o mină uşor melancolică, eşti relaxat, pus pe fapte mari.
Trec uneori cu maşina şi merg special mai încet, să las efectul să se producă, deşi dinăuntru e mai greu totuşi, eşti ecranat de tabla aia colorată, costisitoare, care stârneşte admiraţie sau dispreţ, depinde de marcă. Totuşi, cu toată împotrivirea automobilului, mai pătrunde câte-o dâră de parfum şi în interiorul în care se află cel puţin un om. Intră subtil şi învinge praful, gazele de eşapa ment şi nervii din aerul compromis de lângă volan, intră şi mai atinge cu mirajul o existenţă.
Chiar acum sunt pe Splai, am trecut de Operă şi merg uşor-uşor pe prima bandă, mă uit la copacii care… au adunat în jurul lor oameni… bronzaţi… normal, doar e vară, care, ia te uită, chiar ating crengile, ce vă spuneam, modificarea interioară şi bucuria. O, dar chiar îşi apropie crengile de inimă, ce emoţionant. Teiul pare însă puţin necăjit. Concetăţenii bronzaţi ating crengile şi cu picioarele, parcă se luptă... ce încrâncenare… şi din greşeală s-a rupt o creangă… se mai rupe una…şi încă una! Şi jos sunt nişte pungi pline cu frunze şi flori… crengile tot acolo aterizează. Mda, vedeţi vraja, iar m-am transformat.
