Descinzând la Palatul Victoria ca un suveran nemulţumit de prestaţia vasalilor, Traian Băsescu a dorit să arate cine e şeful în România. Cine conduce, de fapt, Guvernul. Nu din umbră şi nu doar jumătatea PDL-istă a Executivului. Puterea preşedintelui se vrea totală şi este ostentativă.
Duminică, Traian Băsescu nu a prezidat o şedinţă de guvern, ci a oferit naţiunii o paradă de forţă. Reduşi la statutul de figuranţi, miniştrii au ascultat cu ochii-n pământ directivele şi dojenile marelui guru de la Cotroceni. Nimeni n-a îndrăznit o replică. Nimeni n-a părut să observe că preşedintele derapase mult peste limitele atribuţiilor sale constituţionale.
Păi ce, chiar a crezut cineva că Emil Boc conduce Guvernul? Mă aştept să apară voci care să laude sinceritatea şi curajul cu care Traian Băsescu îşi asumă un rol pe care legea fundamentală nu i-l permite. Tot este acum la modă "ieşirea din ipocrizie". Un concept malefic, menit să legitimeze cele mai revoltătoare abuzuri. De pildă, plasarea funcţionarilor publici la cheremul partidelor puterii. În 2004, Emil Boc pleda asiduu pentru depolitizarea aparatului de stat, o prioritate declarată a Alianţei D.A. Acum ne explică senin că e normal ca "algoritmul de guvernare" să decidă soarta fiecărui şefuleţ din sectorul bugetar. Cică oricum funcţionarii publici n-au fost niciodată cu adevărat independenţi. Mai bine să recunoaştem cinstit că, în România, competenţa nu poate fi principalul criteriu de promovare la stat...
Să ne mai mirăm că Elena Băsescu şi-a făcut campanie electorală într-o şcoală din Ploieşti sau că elevi de liceu au fost duşi cu clasa să aplaude la mitingurile PD-L? Cine să se opună acestor ilegalităţi crase, când inspectorii şcolari ştiau bine că postul lor atârnă de recomandarea de la partid?
Ni se sugerează insistent că un abuz asumat e în totalitate iertat. În a
