Am ezitat, mărturisesc, dacă să adaug câteva rânduri ambiţiosului şi corectului demers jurnalistic pe care l-au întreprins, în ediţia de luni a Jurnalului Naţional, Roxana Roseti şi Vlad Teodorescu întru reconstituirea unui destin tragic: cel al lui Nicu Ceauşescu. "Un liberal", cum l-a numit Ion Cristoiu şi nu cred că a greşit. Cum nu cred că a greşit nici atunci când a mai scris că eroul acestor însemnări "ar fi putut da lecţii de politeţe cârnăţarilor din ziua de azi".
O precizare se impune: nu am fost un "nicuşorist", aşa cum sună o formulă dispreţuitor-acuzatoare, pe care, deseori, am auzit-o slobozită din partea unor justiţiari de profesie. Unii dintre ei fiind, ei înşişi, la vremea aceea, inşi care nu pregetau să îşi clameze public relaţiile speciale cu "tov. Nicu" sau, după caz, cu "Nicuşor".
Nu am făcut parte nici dintre colaboratorii săi şi nici dintre prietenii săi. Totuşi, faptul că, în diverse împrejurări, l-am întâlnit direct sau am avut prilejul să lucrez în instituţii care se aflau, fie şi în mod mediat, sub coordonarea sa, m-a pus în situaţia de a-i cunoaşte reacţiile şi, prin aceasta, de a-i aprecia comportamentul.
PARAFĂ PENTRU MOTIVĂRI
Pentru prima dată, l-am întâlnit pe Nicu Ceauşescu la sfârşitul lui februarie 1969. Venise la tipografia "Informaţia", împreună cu sora sa, Zoia, redactor-şef-adjunct (ca şi mine) la revista "Universitas", organul de presă al Consiliului ASC din Universitatea Bucureşti.
S-a prezentat scurt: "Nicu", şi, după o vreme, a dispărut din raza noastră vizuală. Probabil, ne-am zis, a plecat să ia contact direct cu harnicul colectiv de oameni ai muncii de la tipografie. După câteva minute, a revenit şi m-a rugat să îi pun o vorbă bună la cei de la linotip spre a-i culege o parafă de medic. "Ştii, mi-a explicat, ruşinat de propria solicitare, am nevoie să îmi mot
