In data de 22 mai, „Ziarul de Iasi", cel mai citit si mai select cotidian din urbe, a decernat Premiul National pentru Proza scriitorului Ion Iovan. Fac parte din juriu (alaturi de Al. Calinescu, presedinte, Emil Brumaru, Valeriu Gherghel, Doris Mironescu si Codrin Liviu Cutitaru) si cred ca nu ne-am inselat nici anul acesta. Sigur, numele lui Ion Iovan nu este, poate, unul care sa fi beneficiat de o promovare intensa, insa cartea sa, „Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale, insotite de un inedit epistolar, precum si de indexul fiintelor, lucrurilor si intamplarilor in prezentarea lui Ion Iovan" (Editura Compania, 2008) este o reusita incontestabila, situata la intalnirea documentului cu fictiunea.
Bun cunoscator al operei si biografiei lui Mateiu, autorul are curajul de a scrie... jurnalul scriitorului. Asa cum, probabil, l-ar fi scris el insusi, daca ar fi facut-o. Sau asa cum poate l-a si scris, doar ca el
s-a pierdut. Nemultumit de urmele ramase din manuscrise, el se decide, prin urmare, sa le reconstituie, intr-o tentativa care tine mai mult de arheologia literara decat de fictiunea pura. E vorba de o inventare fantezista a unor insemnari in care autorul „Crailor de Curtea-Veche" ar fi consemnat tot ce a considerat de cuviinta in ultimul sau an de viata, dar totul e nu numai plauzibil, ci, la o adica, chiar verificabil. Ion Iovan nu inventeaza de capul sau, nu-si tradeaza personajul, ci preia date din realitate si le aranjeaza intr-un puzzle care, daca nu arata cu precizie cum au stat lucrurile, ofera indicii verosimile despre cum ar fi putut sta. „Ultimele insemnari ale lui Mateiu Caragiale..."nu reprezinta, asadar, decat un roman bine documentat, care incearca sa reconstituie ultimul an din viata scriitorului, bazandu-se pe fapte, documente oricand verificabile. Oricum, e vorba de fictiune in stare pura, chiar daca ea este armat