Marfa Stanilova aparu, ca de obicei, dupa cel de-al doilea paharut. "Car’va’zica e unspe. Ca greu mai trece vremea asta!" gandi Saproskinov privind la tunica militareasca a femeii. Era aceeasi de ieri. Si de alaltaieri. Ce s-o mai lungim, era aceeasi si de o zi inaintea zilei de alaltaieri. Dintotdeauna Marfa Stanilova avusese doar doua tunici de-astea. Probabil le primise in dotare cand se angajase sau fusese angajata aici. Marfa Stanilova stia sa aiba grija de bunurile statului. Asa ca pe una o purta luni, marti, miercuri (miercurea dupa 6 seara o spala pentru ca atunci aveau ei zi de baie), iar pe cealalta - joi, vineri, sambata (cand o spala si p-asta, dar de data aceasta clandestin pentru ca sambata era zi de baie pentru familia Cervenkov, familie cu care imparteau apartamentul de doua camere, ivite dintr-o singura incapere mai mare si un hol). Apartamentul, ca sa-i zicem asa, fusese reproiectat printr-un vag perete despartitor constand dintr-un soi de draperie subtire si jigarita ce atarna pe un cablu de curent electric, daruit de administratorul blocului spre a inlocui sfoara de dinainte ce putrezise: fostii locatarii o folosisera cu prea mult zel si pentru uscatul scutecelor pe care nu se mai osteneau sa le spele. Blocul in care se afla apartamentul ce putea fi numit cu destula aproximatie casa lor era situat in cvartalul de langa zona rezidentiala a aeroportului Nkovo, dar desigur vecinatatea era una foarte aproximativa, vilele din cartierul rezidential fiind atat de departe incat ti-ar fi trebuit o gramada de vreme sa ajungi la ele si o viata sa le poti vedea de dupa perdeaua de vegetatie care le lasa doar ghicite. Cat despre cat ti-ar fi luat ca sa locuiesti acolo, Ivan Mihailovici era convins ca nu e cazul sa-si mai dea cu presupusul. Visul ori ambitia nu erau punctele lui cele mai tari.

Un cvartal de blocuri e ceva foarte frumos: e atat de mare