Înainte de a spune, mai jos, ceea ce mi-am propus, trebuie să mărturisesc că sunt în mare măsură de acord cu punctul de vedere al dlui Sorin Lavric prin care Domnia Sa se disociază ferm de o anumită idee exprimată, în prologul acesteia, de către autorii cărţii Cea mai frumoasă istorie a lui Dumnezeu. Cine este Dumnezeul Bibliei?: Jean Battéro, Marc-Alain Ouakuin, Joseph Maingt (traducere din franceză de Luminiţa Brăileanu, Editura Art, 2008, 188 p.).
Poziţia dlui Lavric este, în esenţă, exprimată astfel: "... condiţia lecturii unei cărţi de religie (în speţă, Biblia, n. n.) este minima afinitate cu domeniul ei de trăire" (România literară, nr. 4/30 ianuarie 2009, p. 6, coloana 1). într-adevăr, eu sunt unul dintre cei care au beneficiat, în copilărie şi adolescenţă, de o educaţie religioasă. Mama mă îndemna să ascult lectura cu voce tare a Noului Testament, pe care ea o făcea deopotrivă pentru amândoi pe când eu nu ştiam încă să citesc. O însoţeam, de asemenea, la biserică şi, cu trecerea anilor, am continuat, până la plecarea "în lume", să trăiesc spiritual ascultând liturghia. încet, încet, mi-am făcut chiar loc în ceremonialul religios, rostind, la momentul potrivit, Tatăl nostru sau Crezul, sau citind, mai târziu, cazania cerută de evanghelia din sărbătoarea respectivă.
Că am trecut, apoi, prin educaţia ateistă a vremii e de la sine înţeles, dar, oricum, eu ştiam şi înţelegeam mult mai multe lucruri din domeniul religios. Ţin minte că, la cursul de literatură veche - capitolele de literatură religioasă - susţinut, atunci, de profesorul Al. Piru, spre deosebire de unii dintre colegii mei care ascultau prelegerea ca şi cum aceasta ar fi fost rostită într-o limbă străină, eu nu aveam nicio dificultate când ni se vorbea despre evanghelie, psaltire, cazanie etc. Deşi am încetat, apoi, din cauza vremurilor, să mai fiu ceea ce se cheamă un pract
