M-am întrebat retoric: 1. Mircea Dinescu ar fi acceptat, când era dirijorul "corului" de la Academia Caţavencu, să se pomenească supervizat de o fiinţă care nu vorbea bine limba română?
2. Victor Rebenciuc ar fi împărţit Premiul UNITER 2009 cu o persoană aparent inocentă, dar adusă de mânuţă de însuşi ministrul de resort, cu gândul ascuns de a deveni, fără nici o apetenţă pentru acest domeniu, o primadonă sub reflectorul opiniei publice? 3. Mircea Diaconu ar fi tolerat să joace în acelaşi film cu un semen care nu numai că nu a absolvit institutul de specialitate, dar îi lipsea şi talentul nativ al lui Ilarion Ciobanu? 4. Sergiu Nicolaescu ar fi predat "comanda", pe platoul de filmare, unui anonim, impus de "sus"?
Cu siguranţă, nici unul dintre ei nu ar fi acceptat impostura.
Dar vodevilul mai este la modă în armată! Din păcate.
Vreţi un exemplu? Într-o dimineaţă, un demnitar militar a venit conştiincios, mai devreme, la sediul ministerului, îmbrăcat într-un costum civil. Buna sa dispoziţie a ţinut doar până la uşa liftului de protocol. A auzit voci. S-a întors. Nici unul dintre ofiţerii tineri aflaţi pe hol nu l-a salutat! Motivul? Pur şi simplu, nu l-au recunoscut pe demnitar.
Era rezultatul lipsei de oportunităţi în a cunoaşte "live" pe cel care decide încotro se înclină Balanţa Şansei Profesionale în Armată. Junii ofiţeri nu greşiseră. Nu aveau de unde să ştie cine este conaţionalul pe care îl văd atât de rar în faţa ochilor. Nu pe internet, în fotografii sau pe filmuleţe bune, cel mult pe You Tube. Oamenii inteligenţi din armată - care constituie majoritatea absolută - au nevoie de dialoguri
profesionale oneste. Şi de abordarea francă a dificultăţilor momentului. Ei fiind primii interesaţi de feed-back-ul suprem al propriilor dorinţe. De ce?
Cei peste 20.000 de voluntari, indiferent de gradul lor