În luna iunie 1989, campioana olimpică şi mondială Maricica Puică, una dintre figurile emblematice ale atletismului românesc, a decis să se retragă din activitatea competiţională. Avea 39 de ani, o vârstă respectabilă pentru un sportiv de înaltă performanţă, dintre care 24 îi petrecuse pe terenurile de atletism.
La iniţiativa regretatei Lia Manoliu, pe atunci vicepreşedinte al Comitetului Olimpic Român, în onoarea sa a fost organizată o festivitate de retragere emoţionantă, care a avut loc la Piteşti, cu ocazia Campionatelor Naţionale.
Despre acest moment, care a marcat finalul unei cariere de excepţie, Maricica Puică îşi aminteşte: "Am primit o mulţime de cupe şi plachete de la federaţie, de la cluburile Olimpia, la care eram legitimată, Steaua şi Dinamo, pe care le păstrez şi azi în vitrina mea cu trofee. Am trăit un moment de mare bucurie, dar şi de tristeţe în acelaşi timp, pentru că în astfel de clipe îţi dai seama că ai îmbătrânit. De fapt, eu nu am vrut să mă retrag atunci, deşi aveam 39 de ani. Simţeam că mai pot alerga câţiva ani, dar am fost forţată să renunţ din cauza accidentărilor. Cu un an înainte, la Jocurile Olimpice de la Seul, am suferit o ruptură fibrilară în seriile la 3.000 de metri şi a trebuit să abandonez.
A fost un moment greu, îmi venea să mă las, dar am hotărât împreună cu soţul şi antrenorul meu, Ion Puică, să mai continuăm, pentru că doream să mă retrag cu fruntea sus, ceea ce însemna o medalie la o competiţie importantă. Iar această competiţie a fost Campionatul European în sală de la Haga, din primăvara anului 1989, la care am câştigat medalia de bronz la 3.000 de metri. Cred că aş fi putut obţine un rezultat mai bun dacă accidentarea de la Olimpiadă nu ar fi recidivat chiar în finală. Am trecut linia de sosire într-un picior, dar măcar aveam medalia pe care mi-o dorisem", povesteşte Maricica P
