Suntem fascinaţi de lucrurile făcute nemţeşte. Seriozitatea şi obsesia pentru calitate, câteva dintre atributele esenţiale ale germanilor, ne inspiră respect. Mulţi dintre cei care au ocazia contactului cu această „civilizaţie extraterestră” rămân impresionaţi. Din păcate, ştim doar să-i admirăm. Ne plac maşinile germanilor, străzile lor fără praf, stilul lor de a face lucruri durabile, gândite şi executate minuţios, ca la carte. Dar n-am mai fi noi fără să lăsăm pe poimâine ce trebuia să facem ieri, fără şmecherii, fără improvizaţii, fără un mic şi o bere-două-trei şi fără „vai de viaţa noastră“. Noi nu suntem ca ei.

Am întâlnit, anul trecut, prin Vrancea, câţiva muncitori germani. Eram cazaţi în acelaşi hotel şi i-am observat câteva seri la rând în restaurant. Evident, nu semănau deloc cu Dorel, prototipul proletarului român.

Oamenii soseau seara, comandau meniul şi nu cereau mai mult de două beri fiecare. Vorbeau încet, terminau masa, beau berea fără să tragă de timp şi într-o oră plecau spre camerele lor. Fără râsete zgomotoase, fără priviri după femei, fără beţii. I-am regăsit ulterior, în timp ce munceau la repararea unei şosele, şi am înţeles că ei nu se vor schimba niciodată.

N-am văzut niciun muncitor dormind pe marginea şanţului şi nici utilaje nefolosite. Lucrarea lor avansa zilnic şi era executată „zeiss”.

N-ar trebui decât să imităm zilnic exemplul nemţesc în tot ceea ce facem, de când coborâm dimineaţa din pat şi până seara, când punem din nou capul pe pernă, pentru a schimba profund România, dar ştiţi ceva? Nici noi nu ne vom schimba niciodată. Nu putem fi atât de serioşi din zori până seara.