În 1979, Sergiu Nicolaescu aducea pe ecrane una dintre cele mai frumoase istorii din literatura română, "Ultima noapte de dragoste", având la bază textul romanului lui Camil Petrescu "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război".
În rolul principal, un Gheorghidiu, căruia scenariul i-a schimbat numele în Tudor Gheorghiu, Vladimir Găitan îşi dăruia sieşi şi lumii întregi, pentru totdeauna, o minunată poveste, care este astăzi la fel de vie.
Un film "cu o tinereţe fără bătrâneţe...", cum spune actorul Vladimir Găitan, care, într-o dimineaţă, şi-a aflat timp să scoată din scrinul amintirilor, precum costumele absolut autentice folosite de Doina Levintza la filmări, întâmplări de acum trei decenii şi să le facă să trăiască din nou.
● Jurnalul Naţional: Cum vă amintiţi că a început pentru dvs. povestea filmului "Ultima noapte de dragoste"?
● Vladimir Găitan: Eu eram atunci unul dintre actorii preferaţi ai lui Sergiu Nicolaescu, deja făcusem împreună cu el "Accident", "Zile fierbinţi", unde avusesem roluri principale. Ştiam de proiectul ăsta şi trebuie să-ţi mărturisesc că n-am îndrăznit să cred că voi fi vreodată ales. Dar decizia lui a fost foarte coerentă şi clară şi ţin minte că n-am dat nici o probă cu alţi colegi de-ai mei. Era decis să fac eu rolul şi chestia asta mi-a dat o stare de confort.
Partea interesantă a poveştii este că Sergiu s-a dus în Polonia şi a venit cu două interprete pentru rolul principal. O cucoană care mie mi-a plăcut foarte mult, era şi contesă, se pare, nevastă de ambasador, avea 27 de ani, o poloneză de o frumuseţe absolut extraordinară şi pe care eu o vedeam clar câştigătoare pentru că avea rasă, tot ce vedeam eu în personajul feminin. Şi, alături de ea, o fetiţă foarte transparentă... ca să nu zic slabă şi insipidă aparent, studentă în anul doi la Institu
