Judecătorii au făcut dreptate. Sau, cel puţin, aceasta este convingerea lor în ceea ce-l priveşte pe agentul Norel Nicolae Munteanu, fostul poliţist al Secţiei 2, care a lovit mortal un pieton în zona Hanul Piraţilor.
Pentru că a fost „băiat finuţ" şi nu a fugit de la locul accidentului, instanţa a dispus cercetarea fostului om al legii în stare de libertate. Ce contează că, la momentul impactului, aparatul Drager indica o valoare de 1,12 alcool pur în aerul expirat, iar medicii au stabilit că în sânge valoarea era de 2,15 la mie? Ce contează că aşa-zisul om al legii era aproape de coma alcoolică în clipa producerii accidentului? Judecătorii au fost plăcut impresionaţi de faptul că bărbatul nu a fugit şi nu s-a sustras anchetei. Iar, în lumina unei asemenea „bune conduite" şi a „atitudinii sincere" adoptate de poliţist, nu a contat pentru magistraţi nici măcar faptul că, după ce a omorât un om - din greşeală, ce-i drept - poliţistul a dat cu piciorul în pantoful victimei. Şi pentru că nici gestul acesta nu l-a făcut să se simtă mai bine, şi-a ridicat propria oglindă de la maşină şi a aruncat-o într-un şanţ. Dar, ce să însemne pentru instanţă asemenea detalii? De ce să conteze că victima a fost aruncată la peste 60 de metri distanţă, sau că, iniţial, poliţistul, duhnind a băutură, a negat că ar fi lovit pietonul. Mai mult, faţă în faţă cu furia martorilor indignaţi de comportamentul său, agentul a replicat arogant, din fundul maşinii de poliţie, unde se ascunsese: „Fac ce vreau!". De ce să fie judecătorii impresionaţi de faptul că martorii au povestit că, înainte de sosirea poliţiştilor de la Rutieră, agentul din cadrul Secţiei 2 a încercat să şteargă urmele şi a susţinut, în mod pueril, de altfel, în faţa celor prezenţi, că altcineva lovise victima? Doamne fereşte ca instanţele de judecată să se lase vreodată impresionate de asemenea aspecte ale unui accident