Camil Petrescu (1894-1957) rămâne în literatura română omul care a văzut idei. A fost romancier, dramaturg, doctor în filologie şi poet. S-a născut în Bucureşti, iar destinul său ieşit din comun şi-a arătat colţii de timpuriu. Rămas de mic orfan de ambii părinţi, a fost crescut de o doică, undeva în mahalaua Moşilor.

Tânărul Camil Petrescu a ales să trudească îndârjit pentru a se întreţine, pentru a se instrui şi autoeduca, pentru ca mai târziu să se afirme. A reuşit astfel, să absolve Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti. A debutat cu versuri, în care şi-a încrustat de la început, crezul literar: ,,Dar eu/ Am văzut idei ...(...)/eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinanţi şi mistuiţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei/."

Între 1916 şi 1918, Camil Petrescu a fost ofiţer al armatei române. Pe front, a fost rănit şi după o şedere într-un spital militar, revine în prima linie a primului război mondial, după care este luat prizonier de către unguri. Experienţa cumplită a războiului care înseamnă între altele degradare fizică şi psihică, depersonalizare şi iminenţa morţii se regăseşte în romanul "Ultima noapte de dragoste..." . Această experienţă tragică şi absurdă s-a dovedit decisivă pentru un intelectual.

Personajele sale, mai cu seamă în teatru, sunt chinuite şi contorsionate, inadaptabile, din cauza intransigenţei lor morale. De aceea, poate, Camil Petrescu a contrariat o parte a istoricilor literari, prin adeziunea sa târzie la literatura propagandistică.

În "Istoria..." sa, criticul literar Alex. Ştefănescu scrie: "Datorită, probabil, vechilor lui complexe de copil al nimănui (complexe agravate de o surzenie contractată încă din primul război mondial) Camil Petrescu nu trebuie să facă un prea mare efort moral pentru a se solidariza cu noua clasă politică a României care intoneaz