Despre personalul ce deservea aeronava preşedintelui român şi protocolul instituit în prezenţa cuplului Ceauşescu la Aeroportul Otopeni îşi aminteşte colonelul (r) Adrian Eugen Cristea, director adjunct al fostei Direcţii de Securitate şi Gardă Prezidenţială. Reproducem în cele ce urmează un pasaj din volumul "A fi sau a avea", Bucureşti, Editura Paco, 2008, p. 220-229.
Puţine ţări din lume şi-au permis mari cheltuieli pentru a întreţine un aeroport special şi o flotilă de aviaţie la dispoziţia unui singur om, preşedinte de stat. S-a întâmplat în România. Pe acest aeroport se găseau parcate avioane de lungă şi medie distanţă, compartimentate special, ce ofereau un lux şi condiţii rar întâlnite, pentru un preşedinte şi soţia acestuia, cu cabine-dormitor din care nu lipseau baia, aparatura video şi radio şi tot ceea ce era mai mult decât necesar. Fiecare tip de avion existent avea dublura lui, pentru a fi schimbat în caz de nevoie. Erau şi elicoptere.
Toate aceste aparate erau întreţinute, verificate la sol şi în aer de un personal de zbor şi tehnic încadrat într-o unitate specială. Toţi erau militari şi aparţineau de Ministerul Apărării Naţionale. Până să ajungă în această unitate, cei aflaţi în atenţie trebuia să aibă experienţă în domeniu. Cine avea diferite vicii era încă de la început înlăturat. Toţi ofiţerii şi subofiţerii şi-au exercitat profesia fără reproşuri.
Un avion prezidenţial nu se întâlneşte prea des. Prin amenajarea lui interioară este o excepţie. Compartimentările sunt făcute numai de uzina constructoare. Interiorul unui astfel de avion este o armonie de spaţii, culori şi de lumină. Este făcut ca, în afară de comoditate, să ofere şi siguranţă, adică să ai încredere că vei ajunge la destinaţie. La toate avioanele prezidenţiale din lume există însoţitoare de bord, în uniforme cara
