În 1989, Adrian Bulacu se pregătea să dea la IEFS, după ce în urmă cu un an ratase de puţin intrarea la această facultate. O discuţie cu un prieten l-a determinat să se gândească din ce în ce mai mult la fuga din ţară. Fără să ştie prea multe despre felul în care erau păzite graniţele, Adrian şi doi prieteni ai săi au decis să îşi asume acest risc, deşi erau conştienţi că îşi pot găsi sfârşitul sub tirul de gloanţe al grănicerilor.
"PUTEAU SĂ NE ÎMPUŞTE GRĂNICERII!"
În 1989, Adrian, Puiu şi Walter aveau 21 de ani şi o grămadă de vise. Primii doi se cunoşteau din copilărie. Visau din adolescenţă să fugă din ţară. Încet-încet, ideea de a fugi din ţară începuse să îl obsedeze tot mai tare: "Pe măsură ce se apropiau examenele, parcă, nu mai aveam chef de nimic. Mi se părea mult mai plauzibil să fug şi consideram că şansele mele să reuşesc să trec frontiera sunt mai mari decât să intru la IEFS", spune Adrian.
Când şi-au făcut planul de fugă, nu aveau habar despre felul în care era păzită frontiera, mai bine zis drumul care mergea paralel cu Dunărea şi pe unde patrulau grănicerii. "Nu ştiam absolut nimic. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să ne uităm pe harta României, în Atlas. Aflaserăm că Dunărea se poate trece cel mai uşor pe la Cazane, unde apa era îngustă, dar asta o cunoştea toată lumea. Ne imaginam că există patrule, că graniţa e foarte păzită. Cei care trecuseră şi fuseseră returnaţi se fereau să dea informaţii, dar nici noi nu aveam curajul să riscăm. Am fi dat imediat de bănuit.
Auziserăm, de asemenea, că acolo unde apa era îngustă şi paza era sporită faţă de locurile în care lăţimea fluviului creştea. N-aveam nici o informaţie concretă. De asemenea, tot făcându-ne planul, ne-am gândit că, fiind vorba de graniţă, ar putea fi acolo grăniceri, poate chiar călare, cu câini după ei, şalupe etc. Noi eram si
