Mecanismele notorietăţii funcţionează pe mai multe paliere în România după 1990.

Avem celebrităţi care miros frumos şi vorbesc urât (sau invers), avem vedete costumate inspirat sau sorcovistic. Ca să pătrundă şi apoi să rămână în mintea oamenilor, semnătura publică trebuie să fie greu de confundat şi să se repete convenabil. Iată de ce personalităţile au început să-şi caute semne distinctive. Înainte de 1990, ele erau greu de arborat şi aveau statut de raritate: mustaţa lui Ion Ţiriac, pletele lui Ilie Năstase, râsul Rodicăi Popescu-Bitănescu etc. Odată distrus buncărul cenzurii, lucrurile s-au simplificat.

Unii oamenii şi-au dat seama mai repede decât alţii că se pot impune atenţiei generale printr-o particularitate vestimentară, printr-un detaliu de garderobă, printr-un lucruşor în care să se adune funcţionalitatea, cochetăria şi superstiţia. Accesorizată în funcţie de posibilităţi, talent şi simţul ridicolului (sau lipsa lui), această nouă identitate a împins în faţă o serie de obiecte-talisman a căror simplă menţionare îl evoca automat pe posesor.

În 1989, românii care forţau despărţirea de Ceauşescu aveau lucruri mai importante de făcut decât să-şi confecţioneze branduri. Amprenta identitară era ultima lor preocupare. Însă tocmai atunci a apărut primul articol de îmbrăcăminte susceptibil de o carieră în branding: puloverul lui Petre Roman. Modern pentru gustul epocii, peticit în coate ca sacourile universitarilor occidentali, articolul degaja o familiaritate vioaie într-o vreme dominată de uniforme, halate şi salopete. N-a trecut mult şi un al doilea accesoriu şi-a croit drum spre retina noastră.

Este vorba despre papionul lui Ion Raţiu, în care mulţi au văzut o ripostă la inflaţia de cravate prelinse peste burţile cameleonilor postdecembrişti. Papionul lui Raţiu semnala întoarcerea la bun-gust, eleganţă şi far