Ce vă spuneam luna trecută despre posteritatea fertilă a lui Emil Cioran? Iată că, după numărul special din Cahiers de l’Herne, după eseul inedit despre Franţa din 1940 şi traducerea „Schimbării la faţă a României”, revenim triumfător de la Paris la Bucureşti, unde la Humanitas apar cele 158 de scrisori expediate de Cioran lui Wolfgang Kraus din 1971 în 1990. Sursa: Sorin Antonescu
Ediţia şi traducerea îi aparţin lui George Guţu, cel care a descoperit acest lot epistolar în Arhiva Literară a Bibliotecii Naţionale Austriece din Viena. Wolfgang Kraus (1924-1998) a făcut diplomaţie culturală (un pasionat al punţilor Est-Vest, conducătorul Societăţii Austriece pentru Literatură, întemeietor de institute culturale şi biblioteci austriece în mai multe ţări), a făcut ediţii din Nietzsche, Schopenhauer, Novalis, Kant, La Rochefoucauld, a publicat o mulţime de eseuri de filosofie şi istorie politică, a fost de mai multe ori în România între 1971 şi 1995 şi are o limpede admiraţie pentru Cioran, pe care-l consideră „ultimul călugăr medieval”, „un om de o bunătate deplină”, „un om fericit, modest, înţelept din naştere, care însă şi-a exteriorizat consecvent toate emoţiile”, un adevărat „monah, cu toate sacrilegiile lui paradoxale. Adoraţie plus blasfemie”.
Dincolo de inerentele exerciţii de captare a bunăvoinţei interlocutorului, Cioran este aici ceva mai departe de tonul scrisorilor către rudele şi prietenii din România, unde dominau lamentoul biografic, ipohondria, cultul resemnării, spectrul eredităţii implacabil marcate, al eşecului propriu şi al ruinei universale. Bineînţeles că găsim şi aici cearcănele eului vlăguit, ars de vid şi „sete de repaos” („sunt obosit de cultură, chiar dacă sunt fiul unui popor lipsit de cultură”, „mi-a fost dintotdeauna un dor imens de deşert”), imaginea României ca o „ţară în care totul a eşuat”, faptul că „spiritual, s
