A învăţat că românii au trecut prin istorie şi datorită umorului fin şi sănătos, care este de tip creştin, în timp ce băşcălia are mai mult ceva ateu în ea. Este de părere că-n fiecare om zace un poet al cărui talent trebuie zgândărit. Odată stârnită furtuna versului, totul curge de la sine şi rimele parcă se-mpacă una cu alta, iar mesajul poeziei turnat în stihuri unduieşte spre finalul care încântă. Militar de profesie, a cochetat cu poezia încă din vremurile cazone, dar atunci era mai mult o joacă şi o versificaţie „şcolărească“ în care împerechea duşca cu vipuşca şi ţinta cu flinta. E drept, era cel desemnat mai de fiecare dată cu dedicaţiile la onomasticile vreunui coleg sau chiar ale unui profesor, dar poezia încă nu era „coaptă“. A ajuns olimpic la limba română pe mâna profesorului Dan Jebeleanu, nepotul celebrului poet, şi atunci a fost un semn că talentul dă să iasă la suprafaţă. Dar vremea şi vremurile nu i-au creat condiţiile propice până când, după atâtea încercări strânse în agende şi caiete de ciornă, a pus cap la cap primul volum de fabule. „Dintr-odată parcă mă năpădea inspiraţia: scriam din orice poziţie şi am ajuns să compun, dacă atunci  bătea gongul versului, chiar şi-n autobuz. Am întors Diplomatul şi am scos o coală de hârtie pe care am scris, până la staţia la care trebuia să cobor, scheletul unei fabule. Apoi, acasă am mai lustruit-o un pic şi aia a fost cea mai plimbată creaţie a mea“, spune el.

Viaţa îmi oferă multe surse de inspiraţie

Alexandru Birou a început cu fabule clasice, scoase din „Pălăria lui Mitică“, veşnicul  comic de serviciu al naţiei, dar a continuat cu fabulele cu duh sfânt. A simţit că ele ajung mai degrabă la cititor şi au  fiecare în felul lor câte-o pildă. Dincolo de joaca versului curgător, artileristul de odinioară trage cu sete în tarele societăţii. Recunoaşte că multe surse de inspiraţie