Cartea care a creat canonul pentru o întreagă generaţie de critici a fost una interzisă. Cu şaptezeci de ani în urmă, G. Călinescu încredinţează tiparului „Istoria literaturii române“. Războiul mondial izbucnise. Un an şi jumătate mai târziu, când România intra şi ea în război, cartea apărea la Fundaţia Regală „Mihai I”, fosta Fundaţie „Carol II”. De atâta era nevoie pe vremea aceea ca monumentala ediţie să fie tipărită. Călinescu începuse lucrul la carte probabil după ce isprăvise Viaţa lui Eminescu în 1932. Nu ştim sigur. Sau chiar când dădea, unul după altul, volumele Operei lui Eminescu.

Deceniul al patrulea este extrem de dens în activitatea marelui critic, în vârstă de 40 de ani, când Istoria pleca în tipografie. Corespondenţa lui cu Al. Rosetti, care îi solicitase cartea în calitate de director al Fundaţiei Regale, probează frenezia cu care Călinescu îşi procura cărţile, revistele ori fotografiile necesare. Era conferenţiar universitar la Iaşi. Pe lângă cursuri, ţinea cronica literară, publica articole diverse şi consacra lui Eminescu monografia în şase volume la care m-am referit. Şi, peste toate, Istoria. În 1941, la apariţie, nu mai era Rosetti la Fundaţie, ci D. Caracostea.

Noul director nu prea vedea cu ochi buni Istoria, dar contractul îl obliga să o publice. Tirajul nu e, după câte ştiu, cunoscut. Ar trebui întrebat Ion Bălu, care a cules într-o carte foarte utilă toate amănuntele legate de tipărirea şi receptarea Istoriei.

Receptarea a fost mizerabilă. Criticii importanţi au fost rezervaţi, aceia care au comentat Istoria, nu mulţi. E. Lovinescu a spus direct că subiectivitatea prea pronunţată nu-l destina pe Călinescu să fie autorul unei Istorii. Ş. Cioculescu l-a şicanat cu detalii absolut nerelevante. S-au dezlănţuit criticii de orientare naţionalistă, Nicolae Roşu şi compania, care l-au învinuit de toate rel