În dulcele stil românesc, cazul Gică Popescu a fost deturnat spre derizoriu, băşcălie şi securism. În locul unei dezbateri lucide, la capătul căreia să ieşim un pic mai luminaţi - şi, poate, mai toleranţi -, am avut parte de tradiţionalul circ orchestrat de viruşii gripei securiste. Tablou halucinant aseară, la „Şase, vine presa!“. Invitaţi la B1 TV, pentru a vorbi despre relaţia dintre Gică Popescu şi Securitate: un ziarist de la „Adevărul“ şi două tentacule ale Securităţii! Emilian Isailă, ziaristul, s-a trezit în acelaşi studio cu Paula Iacob, veche „trompetă” a sistemului comunist, şi cu Petru Romoşan, „ventuză“ otrăvită plasată pe trupul diasporei. Să ne amintim doar avertismentul lansat de Marius Oprea, un bun cunoscător al tenebrelor poliţiei politice comuniste: „Dosarul lui Petru Romoşan de la Securitate este înfiorător”.

N-au fost singurii „avocaţi” ai lui Gică Popescu. La telefon a intervenit un cetăţean despre care n-am reuşit să mă lămuresc, de-a lungul vremii, dacă e ziarist sau securist. Iar pe parcursul zilei s-au pronunţat ferm, de partea „Baciului“, cunoscuţii „disidenţi“ Dumitru Dragomir şi Victor Becali.

O astfel de solidaritate, interesată şi parşivă, îi face mult rău lui Gică Popescu. Securistoizii care sar să-l apere urmăresc, de fapt, să-şi apere propria piele. Ei transmit un mesaj subliminal: „Vedeţi? Şi Gică Popescu e ca noi, deci nu suntem chiar atât de răi!” Dar Gică Popescu nu e chiar ca ei. Informările sale par formale, benigne, în vreme ce brontozaurii au nenorocit oameni.

Şi totuşi, Gică Popescu îşi merită soarta. E de înţeles, poate, că nu şi-a dat seama, în 1986-1989, pe când avea 18-21 de ani, că Securitatea e un organ rău, opresiv. Dar în 1990 a aflat asta! Iar în 2009 o ştie cu vârf şi îndesat. Şi totuşi, el a ales să tăinuiască o relaţie jenantă, deşi o putea explica decent, calm, convingă