Ieri-dimineaţă am băut o cafea cu nea Vergică, lăptarul nostru care ne aprovizionează de trei ori pe săptămână cu lapte proaspăt, ţărănesc şi fără „E“-uri. Prilejul mi-a fost oferit de un bec. Becul de pe holul de la intrarea în apartament, care şi-a încheiat existenţa într-o ultimă explozie de lumină, arzându-mi şi o siguranţă, chiar în clipa în care nea Vergică îmi bătea la uşă, vestindu-şi sosirea. I-am deschis, am luat bidonul de lapte, ex - „Pepsi-Cola la 2,5 l, acum la preţ de doi litri!“, şi l-am invitat să intre. M-am surprins întrebându-l pe nea Vergică dacă se pricepe la schimbat siguranţe de tablou electric. „Mă pricep, cum să nu!“. „Păi, mă ajutaţi şi pe mine să schimb o siguranţă, că mi se arsă!“. „Vă schimb!“, îmi zice nea Vergică, ajustând realitatea şi reamintindu-mi involuntar postura de solicitant neputincios. Aduc repede un scaun şi îl asist pe nea Vergică. O siguranţă face o scânteie şi eu tresar speriat. „Aveţi grijă, vă rog, că face scântei!“, îi zic cu jumătate de glas lui nea Vergică. „Păi, să facă, d’aia e siguranţă, să facă scântei“, îmi răspunde, parcă amuzat, nea Vergică. „Aveţi pregătire în chestii din astea, electrice, de vă pricepeţi?“. „Mă descurc“, îmi risipeşte nea Vergică zâmbind neliniştea.
Operaţiunea „Siguranţa“ s-a desfăşurat sub coordonarea lui nea Vergică, eu fiind pe post de ucenic. Am căutat disperat prin debara după nişte liţă, „da’ să fie mai groasă, că altfel nu ţine“, cum mi-a cerut molcom nea Vergică şi am privit aproape fascinat la uşurinţa cu care lăptarul nostru a readus curentul electric în apartament. O fascinaţie de „atehnic“, vorba lu’ taică-meu, săracul, care era aproape oripilat de lipsa de aptitudini tehnico-practice de care dădeam dovadă eu, fiul unui îndrăgostit de electronică, fost ofiţer de transmisiuni şi subinginer la fabrica de avioane.
Când nea Vergică a terminat de reparat siguranţa, am avu