Fribourg are un muzeu al marionetelor şi al poveştii, unul al maşinilor de cusut şi al obiectelor ciudate. Fribourg are festivaluri de orgă, congrese de povestitori, procesiuni catolice, carnaval. Pentru turistul grăbit, Fribourgul ar putea fi însăşi chintesenţa Elveţiei – o spun numai pe jumătate ironic. Aici, şi numai aici, îmi place să mă las pradă tuturor clişeelor pe care le sancţionez altminteri ca „prejudecăţi turistice“, când e vorba de a înţelege palimpsestul logic al lumii helvete. Mic, eficient, curat şi atractiv cât să nu obosească turistul, Fribourgul invită la o asemenea înţelegere, cu o sinceritate a identităţii confederate pe care metropole ca Geneva ori Zürich nu o mai au de mult.
O Elveţie în Elveţia: oraş liber, cum îl arată şi numele, de negustori şi meşteşugari (fondat în 1157), el e revendicat de elveţieni ca spaţiu naţional funcţional (lucru mare pentru o ţară adunată-n cantoane şi divizată în limbi şi confesiuni diferite), e „Fribourgul nostru“ (subliniază orice funcţionar când cumpăr biletul de tren, ca să nu îl confunde cu cel german, dar şi ca să accentueze apartenenţa – nu ştiu câte alte simboluri ale patriei lor se mai bucură de o atare nostrificare...).
Mănăstiri, ferme şi limuzine
E singurul oraş cu adevărat bilingv (francez-alemanic) din ţara asta, unde trăiesc toţi în armonie, câtă vreme fiecare limbă e vorbită în cantonul ei. Universitatea, centenară, e – şi ea – bilingvă şi ... biconfesională. Se simte, peste tot, dominanta catolică, în inima patriei protestante. Oraşul are toate facilităţile postmodernităţii, indiscutabil, dar la marginea centrului vechi încep dealurile cu mănăstiri semeţe, răzoarele cu ferme încă funcţionale şi podurile ţărăneşti de lemn, acoperite, pe care foşnesc limuzine şi se hurducăie tractoare cu remorci de fân. Talăngile oilor se pot auzi până în centru!
@