Camilo José Cela este un scriitor despre care nu te poţi înfrîna să vrei să ştii cum a fost ca om. A murit în 2002, la 86 de ani, ca membru al Academiei spaniole, deţinător al Premiului Nobel (1989), marchiz de Iria Flavia (înnobilat de regele Juan Carlos cu titlu ereditar, spre deosebire de cele care se acordă în Regatul englez; primul său fiu, Camilo José Cela Conde, deţine acum titlul de „al doilea marchiz de Iria Flavia“ – probabil spre hazul republicanilor sarcastici! – , deşi a fost dezmoştenit în fapt din cauza preferinţei lui Cela pentru ultimul său copil, dintr-o căsătorie contractată la bătrîneţe cu o doamnă foarte tînără). Primul marchiz de Iria Flavia s-a remarcat la o emisiune de televiziune realizată cu puţin înainte de a muri, în care a declarat că poate absorbi un litru de apă prin orificiul anal, oferindu-se să demonstreze. De asemenea, prin multe, nenumărate alte acte de teribilism comportamental. Probabil, dacă i-aş fi fost compatrioată, nu l-aş fi simpatizat, deşi, cine ştie...
Camilo José Cela, Stupul, Traducere, note şi postfaţă de Ioana Zlotescu, Editura Polirom, colecţia „Bilbioteca Polirom“, 2009, 416 p.
Opusul pudibonderiei
Mai mult, în cadrul polarizării tipice pentru Spania secolului al XX-lea, polarizare ce a depăşit cu mult limitele războiului civil şi ale perioadei franchiste, cea între falangişti şi republicani, Cela a fost de partea primilor. A luptat de partea lui Franco şi a fost rănit în război, apoi, în primii ani de după, a funcţionat chiar drept cenzor în sistemul editorial. Şi-a revizuit, fireşte, această atitudine, dar o umbră a persistat. Ce îl absolvă însă e faptul că şi-a asumat deschis şi apoi autocritic această postură, ceea ce e lucru rar. Gîndiţi-vă doar cîţi dintre scriitorii români vor fi avut exact aceeaşi traiectorie profesională şi nu au recunoscut-o nici
