Cea mai buna parte din "State of Play" este genericul final, pe fundalul caruia un document electronic continand un articol de ziar primeste comanda "Send" (trimite), ajunge in tipografie, e paginat, tiparit, multiplicat si tot tacamul, pentru ca la sfarsit sa ajunga in mainile cititorilor, dimineata devreme...
Daca tineti chiar acum in mana acest supliment, citind aceasta pagina, probabil ca sunteti de moda veche, ca si mine: cumparati dimineata ziarul si nu accesati la repezeala doua-trei site-uri ca sa aflati starea natiunii. Despre ziare este vorba si in "State Of Play". Tot filmul e de fapt povestea scrierii unui articol. In Washington se petrec doua crime si, poate pana aici, nimic neobisnuit. Un grup de jurnalisti se apuca sa scrie un articol despre asta, dar ce descopera e mai mult si mai grav decat un editorial pentru a fi doar un articol de prima pagina. "State of Play" reprezinta foarte multe lucruri in acelasi timp, unele remarcabile, altele mai putin reusite: e un portret al jurnalistului in 2009, cu atmosfera, umorul si oboseala din redactii, cu formarea de noi discipoli si stafeta care trece de la mentor la cel mai tanar; e un film despre etica si decizii, dar ce il face special e mai cu seama legatura contemporana, aproape nenaturala, dintre foaia printata si on-line.
In multe locuri, "State of Play" lasa sa se faca simtita mana unui documentarist care dirijeaza tot tavalugul - regizorul Kevin MacDonald ("One Day in September"), cel care nu face un film decat daca are ceva insemnat de spus. Asa cum a mai aratat-o in fictiune (cu "King of Scotland"), MacDonald nu e priceput doar la a spune minunat povestea si la a construi atmosfera, el stie si sa lucreze cu actorii. Aici il ajuta si castingul: Russell Crowe (foto) este eroul principal, un soi de anti-erou intruchipand un jurnalist nebarbierit, nedormit, cu un iz de nespal
