Într-una dintre povestirile lui Dino Buzzati, un om se îndrăgosteşte de o casă. Amorul, pasional, se sfîrşeşte tragic, casa arde mistuită de flăcările geloziei. Urme ale cenuşii ajung la episcop, care se simte, o clipă, ispitit periculos de acel amestec de dorinţă, teamă şi repulsie, care face iubirea inefabilă. Prozaici, politicienii români detestă metafora. Ei iubesc numai ceea ce este palpabil şi profitabil. Exemplul cel mai la îndemînă este Adrian Năstase, arghirofil patologic, natură achizitivă cum ţara nu a mai cunoscut de la Ceauşescu încoace. Veşnic amorezat de case – una, două sau trei-patru în vremurile sale de glorie –, fostul premier PSD s-a ataşat puternic de reşedinţa din Zambaccian, în ciuda duhurilor rele şi a mirosului greu de corupţie ce au invadat-o. O parte din colegii parlamentari ai domnului Năstase, exponenţiali pentru clasa politică, s-au ataşat şi ei, prin intermediul fostului număr unu din PSD, de ideea de impunitate, apărată eroic prin subterfugii procedurale care au transformat lupta Justiţiei cu infractorii şi cu ea însăşi într-o gherilă politico-judiciară jalnică. Furtunile infracţionale ce se abat asupra politicii româneşti se iscă din senin şi-şi schimbă brusc direcţia. În centrul tornadei a ajuns doamna ministru Monica Iacob-Ridzi, una dintre speranţele democrat-liberale de mai bine şi mai curat. 630.000 de euro – bani scoşi din bugetul Tineretului şi Sportului pentru a fi pompaţi în marca EBA, dar şi pentru propria publicitate. Suma investigată reprezintă preţul şi proba ataşamentului, mai mult, a dragostei pentru Casa politică Băsescu. La concertul organizat pe 2 mai, la mare, cu un pas în spatele Elenei, Monica urmăreşte înfrigurată reacţiile acesteia şi constată, cu bucurie smerită, satisfacţia de pe chipul mezinei. Nimic altceva nu contează. Misiune îndeplinită. Importante pentru Monica nu sînt frazele scrîşnite, smulse „