Dicţionarul limbii române de lemn (Paralela 45, 2008) al lui Aurel Sasu este, în primul rând - aşa cum precizează şi autorul, în Prefaţă -, o antologie de citate grupate în jurul unor cuvinte-cheie. Utilitatea cărţii este certă, în primul rând pentru lingvişti şi pentru cercetătorii limbajului politic, cărora le oferă un material bogat, potrivit pentru analize semantice diferenţiate. Cartea propune însă şi o posibilă lectură istorică sau estetică, cu trasee tematice care permit intrarea, prin discurs, în atmosfera epocii; această utilizare pune în valoare potenţialul umoristic al textelor (umorul absurd şi involuntar al clişeelor pompoase şi al formulelor pseudoştiinţifice), dar e pândită de monotonie, textele provocând destul de repede efectul de saturaţie.

Formula găsită de autor este interesantă, deşi contrazice într-o anumită măsură modelul pur lexicografic: nu există definiţii, cuvintele fiind ilustrate de o serie de citate, grupate în funcţie de sintagmele clişeizate în alcătuirea cărora intră. Organizarea presupune o grupare a familiei lexicale (abate şi abatere, a lichida şi lichidare etc.) şi o serie de indicaţii sintagmatice (combinaţiile preferate). Renunţarea la definiţie - care, în alte situaţii, ar putea fi un motiv de reproş - mi se pare în acest caz o idee foarte bună. Alternativele ar fi fost mult mai riscante: ar fi presupus fie analize politologice, istorice şi semantice amănunţite, care să explice specificul ideologic al folosirii unor termeni ca antipartinic, centralism, deviaţionism, imperialism, libertate etc. în diferite momente ale regimului comunist, fie - mai ales în cazul unor metafore clişeizate şi ridicole - cârmaci, far, otravă - ar fi putut favoriza o luare de poziţie didactic-sarcastică. Mai ales acest risc este evitat prin simpla punere în scenă a citatelor: adesea descrierile limbii de lemn sunt viciate de tonul