Nu putem sa nu facem o paralela intre prima jumatate a anului 2009 si perioada 1990-1996. Frica de a lua masuri radicale, cu impact social puternic, dar sanatoase, este respinsa in favoarea unei convalescente indelungate. S-a creat o stare de asteptare enorma la nivelul opiniei publice. In fata efectelor din ce in ce mai crude ale crizei, lumea se uita la mina salvatoare a statului. Desi economia de piata nu a avut o trecere prea mare in fata romanilor vreodata dupa 1989, acum bruma de incredere in ea, zguduita dupa ce a disparut creditul cu buletinul, pare sa fie la o cotitura importanta. Asteptarea are un revers tensionat, toata lumea este nemultumita si indeamna la actiune: "Guvernul trebuie sa faca ceva!". Nu este prea clar in ce fel, putini au idee despre impactul unor programe si masuri asupra economiei. Curentele de gindire sint diverse. Social-democratii lui Mircea Geoana se uita din ce in ce mai chioris la cota unica si privesc la impozitul progresiv ca la o mana cereasca, uitind ca, pina in anul 2004, era un sport national ascunderea veniturilor reale. Viziunea lor este una de stinga, aceea ca bogatii care au beneficiat de pe urma cresterii economice trebuie acum sa traga mai tare la finantarea bugetelor publice, pentru a preintimpina efecte sociale nefaste precum cresterea somajului si taierea ajutoarelor sociale. Dar nu-i poti pune, in principiu, pe cei harnici si cu initiativa sa-i tina in spate pe cei lenesi si indolenti, adica angajatii statului. Daca statul ar trebui sa faca ceva, atunci ar trebui sa inceapa cu el insusi. Consumator enorm de resurse umane si financiare, aparatul birocratic ramine neatins de restructurari si reorganizari. In timp ce in tarile baltice se taie din salariile bugetarilor cu 20%, la noi statul se imprumuta cu miliarde de euro pentru a achita salariile, pensiile si tichetele de vacanta. Ceea ce reuseste temporar este sa rost