Din moment ce, conform lui Riemen, doar elitele au acces la "adevar" (cultural), in virtutea carui adevar ar putea sa se opuna poporul "adevarului" elitelor? Saptamina trecuta povesteam despre o carte scrisa in spirit umanist seculariza(n)t de un autor, Rob Riemen, care de-substantiaza adevarul religios, dar mai ales Adevarul crestin, in adevar cultural. De straja la acest mit fosforescent, Riemen rinduieste o garda de leviti wagnerieni, o "elita" de sacerdoti ai culturii a caror menire e de a ne convinge ca nu "posedam" adevarul chiar daca ne impartasim cu el, mai ales daca indraznim sa ne impartasim cu el. Stiind aceste lucruri, nu m-a mirat sa citesc, intr-un interviu acordat de Riemen ziarului Cotidianul, ca volumul sau, criticat de publicatii catolice si conservatoare americane, s-a bucurat de cea mai buna primire in Romania si in Mexic. Lucru normal, daca tinem seama ca, in Mexic, elitele aflate la putere sint, dupa cum scrie istoricul Roderic Ai Camp, interesate mai mult de "stabilitate decit de participare politica", nefiind dispuse sa cedeze "spatiu politic" decit sub "intensa presiune sociala". Nu e greu de priceput, asadar, de ce o carte precum a lui Riemen poate avea succes intr-o tara in care elitele, ca agenti ai "modernizarii", sint si unici si autoritari detinatori ai adevarului. Din moment ce, conform lui Riemen, doar elitele au acces la "adevar" (cultural), in virtutea carui adevar ar putea sa se opuna poporul "adevarului" elitelor? In Mexic, "mandarinii" puterii sint, ca si la noi, mostenitorii unei revolutii popular-crestine ratate. E vorba de Revolutia mexicana din 1910-1920, la capatul careia armatele popular-catolicului Emiliano Zapata si cele ale anticlericalului Pancho Villa au fost invinse de fortele armate liberal-constitutionale. Revolutia a fost o incercare a taranilor mexicani de a-si recapata paminturile pierdute in secolul al XIX-lea,